În decembrie 1981, la sediul Uniunii Scriitorilor din București sosea o scrisoare de la Universitatea din Viena, prin care Ana Blandiana era anunțată că va primi Premiul Herder. Trebuia să meargă acolo în mai 1982, pentru a participa la festivitatea de decernare. Surpriza nominalizării unui scriitor din Est la un premiu occidental atât de prestigios (se mai întâmplase în cazurile unor Tudor Arghezi și Nichita Stănescu, dar nu și-n cazul cuiva atât de tânăr și de potrivnic regimului) avea să fie prelungită prin demersurile poetei pentru a primi pașapoartele (pentru ea și pentru soțul ei, Romulus Rusan). Suntem în plină epocă ceaușistă, când absurdul devenise normalitate și orice gest de normalitate părea absurd. Memorii trimise forurilor superioare de partid, audiențe la temuta Suzana Gâdea, pregătiri și așteptări care n-au anunțat, până-n ultima clipă, că s-ar finaliza favorabil. Au primit permisiunea cu două zile înainte de data festivității (își luaseră de mult gândul că vor mai ajunge acolo), căci era în joc nu garantarea libertății unui intelectual de anvergura Anei Blandiana, ci prestigiul României socialiste.
Premiul Herder a fost, însă, și ocazia unui periplu extern al celor doi, vreme de câteva luni. Călătoria fusese plănuită cu mașina personală, o Lada rusească burdușită cu arsenalul unui trai în provizorat, ceea ce a sporit, prin imprevizibil și inadecvare, bucuria reușitei. Prin urmare, eforturile pentru obținerea vizei nu fuseseră decât „aventura de dinaintea aventurii”. Norocul acestei incredibile „ieșiri” în străinătate se mai repetase și în 1973, când Ana Blandiana primise o bursă la Iowa University, care-i dusese pe ea și pe soțul ei peste ocean. Călătoria fusese inclusiv o experiență culturală, finalizată cu o splendidă și greu încadrabilă carte (America ogarului cenușiu). Ca și atunci, Viena a constituit doar punctul de plecare al unei noi aventuri, „construită” simetric: motivul de plecare al Anei Blandiana – excursia „afară” în doi – cartea ulterioară a aceluiași Romulus Rusan. Rezultatul complementar premiului de la Viena a fost, așadar, un fascinant și lung eseu on the road: O călătorie spre marea interioară. „Marea interioară” era Mediterana, intenția era de a scrie despre arealul geo-cultural care o include, iar cele trei volume ale lui au apărut, într-o primă ediție, între 1985-1990.
Prin urmare, după vizitarea Vienei, în „Lada” pusă la punct (aveau să se dovedească atât provizoratul ajustărilor tehnice pe un traseu atât de lung, cât și rezistența unui clasic automobil sovietic), cei doi au început un itinerar sinuos prin locuri emblematice din Austria, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Turcia și Egipt. Testând mereu (uneori cu providențial noroc, alteori cu mari neplăceri) neconcordanța între planurile prealabile făcute pe hârtie și ceea ce se-ntâmplă la fața locului, vor vizita muzee, piețe, biserici și monumente, vor străbate șosele montane și peisaje de toate categoriile, vor merge cu vaporul spre arhipelaguri și cu dubioase taxiuri prin orașe, vor dormi în cort, în hoteluri și în pensiuni, vor experimenta arta culinară și ospitalitatea „celorlalți”, vor cunoaște oameni, climate și topografii, vor avea dorite și nedorite experiențe și mai ales vor nota din mers în carnete reacții, analize și analogii. Istoria propriu-zisă și istoria artei, religia și literatura, antropologia și narațiunea pură vor alcătui un mozaic de scene, comparații și conjecturi, din care nu lipsesc umorul, autoironia și acea „știință inefabilă” a impresionismului spontan. Romulus Rusan mobilizează în carte un imens bagaj cultural, pe care-l pune la lucru in situ, confruntat cu testul memoriei pe propria-i piele, cu „sentimentul irepetabilului” și al miracolului (suntem în 1982, când aproape toți românii vedeau străinătatea doar la TV ori în pozele din atlase). Drumul se transforma dintr-unul măsurat strict în distanțe, într-unul inițiatic: „Astfel, spune Ana Blandiana, «Cea mai frumoasă dintre lumile posibile» devenea o icoană în fața căreia rugăciunea se transforma în meditație despre noi înșine. Mediterana, marea dintre pământuri a vechilor culturi, devenea marea noastră interioară”.
Regretând că a rămas neterminat (ar fi urmat pagini despre Siria și Israel, pentru a închide litoralul mediteranean), eseul lui Romulus Rusan e și astăzi o carte care se citește cu delicii estetice. Din ea învățăm, precum pelerinii și exploratorii de odinioară, că o călătorie nu e doar vilegiatură și entertainment, ci și regăsire a sinelui îmbogățit.