Timpul științei și timpul conștiinței

percepțiile noastre despre timp se schimbă de-a lungul epocilor, adesea în „complicitate“ cu marile teorii din fizică, ale căror noi sisteme de referință dau seama de noi orizonturi temporale. Care este orizontul temporal al epocii noastre și prin ce diferă el de orizonturile temporale ale altor epoci? Se mai poate vorbi azi de un orizont temporal propriu-zis?

Cum relația noastră cu Timpul nu rămâne constantă, ci se metamorfozează, călătoria în timp a umanității ar putea fi văzută sub forma trecerii sale prin diferite stări (temporale) de agregare: solid, lichid și gazos. Dacă până mai ieri credeam că timpul e ceva fundamental, în care evenimentele se succed ordonat dinspre trecut spre prezent și viitor, de-a lungul unei axe măsurate de un gigantic tic-tac, ei, bine, ne-am înșelat, toate acestea s-au dezagregat! Căci timpul nu pare a avea o consistență mai mare decât a unui fulg de zăpadă ținut în palmă: pe măsură ce-l observăm, se topește și dispare.

Putem intui, măcar la nivelul percepției comune, această dezagregare a timpului, azi, când viteza lucrurilor a ajuns atât de copleșitoare încât ne simțim dislocuiți de timp. Rulând, la bordul aeronavei spațiale a epocii noastre, cu o viteză tot mai mare, straturile timpului încep să se subțieze, să se macine și să se pulverizeze. Despuiați de straturile protectoare ale timpului, deplângem apoi teribila lipsă de timp a lumii în care trăim, devenită o efemeridă în care timpul pare să-și fi pierdut orice „substanță“ sau soliditate, el dizolvându-se atât de rapid încât putem spune că specificul epocii noastre constă tocmai în dezintegrarea orizontului ei temporal.

Vorbim azi de o lume fără timp, nu doar la nivelul percepției comune, ci și la nivelul percepției specializate a mecanicii cuantice, noua paradigmă științifică a fizicii, care exclude din ecuațiile ei variabila timp, nemaiacordându-i un statut privilegiat. Sondarea la un nivel tot mai profund al realității, cuantic sau subatomic, a dat la o parte, unul după altul, straturile timpului, evidențiind caracterul nonsubstanțial al acestuia. Astfel, după ce prin Newton am absolutizat timpul, iar prin Einstein l-am relativizat, ajungem, prin mecanica cuantică, la nonsubstanțialitatea sau dezintegrarea noțiunii de timp.

Ordinea timpului, scrisă de Carlo Rovelli, un reputat fizician cuantic contemporan, specializat în gravitația cuantică cu bucle, descrie parcursul ideii de timp în istoria științei, arătând cum acesta se desubstanțializează și-și pierde vechea textură, vechile caracteristici, în special cele privind unitatea, continuitatea, direcția și indepenendența. Ca urmare a dezintegrării timpului, văzut nu ca o substanță, ci ca o rețea de evenimente interconectate, noul tablou al lumii ia forma unei ontologii pustiite, „lipsite de orice urmă de temporalitate“.

Putem înțelege mai bine noua ontologie a mecanicii cuantice, raportând-o la cea veche a fizicii clasice. Astfel, dacă fizica clasică descrie la nivel macrofizic legile/ecuațiile corpurilor mari, derivate din conceptele de separabilitate, determinism și substanțialitate, mecanica cuantică descrie la nivel microfizic legile/ecuațiile corpurilor mici (molecule, atomi, particule subatomice, electroni, quarci), derivate din conceptele de nonseparabilitate, indeterminism și nonsubstanțialitate. Distingem, așadar, între două paradigme ontologice: cea a separabilității fizicii clasice și cea a nonseparabilității mecanicii cuantice.

Revoluția cognitivă a mecanicii cuantice a constat în înlocuirea principiului separabilității de la nivel macrofizic cu principiul nonseparabilității de la nivel microfizic. Cum la acest nivel nu se mai poate vorbi de obiecte materiale cu masă și greutate, acestea își pierd caracterul substanțialist, dizolvându-se în structuri probabilistice de evenimente ce descriu nonseparabilitatea sau interconexiunea globală. Datorită conexiunii globale, fundamentul lumii nu mai este partea, ci întregul, rețeaua de evenimente interconectate, în care orice parte e conectată global cu întregul univers, o acțiune asupra părții răsfrângându-se asupra întregului și invers, partea suferind influența evenimentelor din întreg. Din acest principiu al interconectivității globale decurge indeterminismul cuantic, care explică realitatea prin „salturi cuantice“, adică prin cauzalitatea nonlocală, indeterminată spațio-temporal.

Pentru mecanica cuantică nu există, așadar, lucruri sau „substanțe“, ci doar o rețea interconectată de relații, a cărei gramatică elementară descrie mai curând structura dinamică a verbului decât cea statică a substantivului. Astfel, un nor, un munte, un om nu sunt, după fizicianul Carlo Rovelli, lucruri sau colecții de proprietăți, ci o rețea de interacțiuni și procese de transformare a fluxului energiei, adică „un nod de noduri într-o rețea complexă de relații“.

Cea mai bună imagine care exprimă metaforic noua ontologie a interconectivității și indeterminării cuantice, apare în poemul Mutații, scris de Marin Sorescu. Acesta s-ar fi putut intitula la fel de bine ,,Salturi“, iar dacă Rovelli l-ar fi cunoscut, mai mult ca sigur l-ar fi preferat ca motto altora la care face referire în carte. Iată acest poem cuantic, zugrăvit atât de surprinzător de Sorescu: ,,Nu scormoniți degeaba muntele, / Dacă-n fața lui e un nor, / Căutați-l mai bine/ În norul acela. / Iar dacă sub nor/ Se află un vultur/ N-are nici un rost să mai săpați norul, / Căutați muntele/ În ghearele acelei păsări./ Numai pentru o clipă, bineînțeles, / Pentru că e imposibil/ Jos să nu scape umbra vulturului/ Cu munte cu tot./ Acolo căutați-l./ Faceți săpături cât mai rapide, / Altfel muntele se mută în prima frunză, / Și așa, în salturi, prin ce întâlnește în cale, / Tot mai departe.“ (Mutații, în volumul Unghi, Ed. Cartea Românească, București, 1970, pp.204-205).

Dacă pentru mecanica cuantică nimic nu este (la nivel elementar), ci totul se întâmplă, devine, atunci nici timpul nu este ceva – o substanță, o proprietate, un eșafodaj fundamental sau relativ. Căci timpul a fost descompus într-o rețea „granulară“ de evenimente discontinue, ce fluctuează, se suprapun și „sar ca un cangur“, materializându-se doar atunci când interacționează cu ceva, moment în care norul lor de probabilitate „colapsează“, luând valori determinate în raport cu acea interacțiune, celelalte rămânând indeterminate pentru restul universului. Astfel, substratul fizic (câmpul gravitațional) ce determină durata timpului nu e o entitate de sine-stătătoare, diferită de celelalte entități care alcătuiesc lumea, ci doar un aspect al unui câmp dinamic. „Sare, fluctuează, se materializează doar prin interacțiune, și nu poate fi găsit dincolo de o scară infimă“ – timpul lui Planck. Există, deci, doar relații și evenimente interconectate. Aceasta e lumea fără timp a fizicii elementare.

Într-o lume lipsită de timp la scară fundamentală, ce anume, se întreabă Rovelli, dă naștere timpului la scară umană? Intrând în abisul temporal uman, profunzimea fizicianului italian se topește numaidecât. Căci întrebarea privitoare la generarea timpului subiectiv e mai degrabă retorică, răspunsul la ea neoferind o explicație care să ne țină, dacă nu de „nou“, măcar de „cald“. Aflăm că dimensiunea subiectivă a timpului e atât de constitutivă omului, încât fundamentul structurii temporale a lumii trebuie căutat în noi înșine, misterul timpului ținând mai mult de om decât de cosmos. Astfel, fără a exista aievea, timpul există doar în pliurile sau sinapsele creierului nostru, acesta dobândind în urma unui îndelungat proces de selecție capacitatea de memorare a trecutul, anticipare a viitorului și adaptare, ce ia la om forma identității/conștiinței temporale. Deși ultraconsacrată, această linie evoluționistă de interpretare nu luminează însă cu nimic misterul subiectiv al timpului.

Căci dacă conștiința noastră temporală semnalizează finalitatea, iminența sfârșitului, a morții, creierul uman memorând și anticipând că totul în univers tinde în mod fatal spre moarte, spre entropie, nu e posibil atunci ca această conștiință temporală să fi apărut din strigătul de ajutor în fața unui univers orb și nepăsător, din impulsul conștient de a evita coliziunea cu catastrofa, cu moartea? Cocoțat pe Everestul evoluției, singurul care a văzut moartea venind, atât din „trecuturi“, cât și din „viitoruri“, a fost omul, astfel încât doar lui nu-i este indiferentă moartea, căutând de când se știe căi de salvare pentru evitarea coliziunii cu entropia.

Faptul că omul e considerat, deloc întâmplător, ființa cea mai puțin entropică trebuie pus, așadar, pe seama acestei fără precedent conștientizări a sfârșitului. E, de aceea, o aberație ce susține Rovelli că frica de moarte e o eroare a evoluției, rezultatul unei conexiuni accidentale și nefericite din creierul uman, care la animale nu există decât cu puțin timp înainte. Ca și cum, chiar dacă am evoluat din rudele noastre animalele, ar trebui să ne comportăm, la o adică, tot ca ele în fața morții. Ignorând că asemănarea noastră (cantitativă) cu animalele e la fel de mare ca diferența (calitativă) față de ele, Rovelli pare să confunde astfel asemănarea cu deosebirea. Căci însăși diferența de salt ontologic de la animalitate la umanitate arată că această conexiune între frica de moarte și conștientizarea ei nu e o conexiune accidentală, ci una esențială, inaugurând schimbarea direcției dinspre exterioritate/animalitate înspre interioritate/umanitate. În această deplasare a energiei dinspre exterior spre interior, în scopul conservării ei, legat de conștientizarea pericolului morții, rezidă actul de naștere al gândirii-temporalității-identității și singularității speciei umane.

Iar semnificația acestei singularități ar putea fi aceea că prin conștiința umană, la care însăși evoluția marelui lanț al ființei a ajuns, acesta „vorbește“ acum prin om, cerându-și rezolvarea. Căci, parafrazându-l pe Cioran, numai cel ce a simțit că nu omul suferă în lume, ci lumea suferă în om, poate întrezări sensul acestei singularități a speciei noastre: acela de a înfrunta în câmp deschis moartea individuală și universală, având menirea de a o îmblânzi și poate, chiar dacă aparent fără sorți de izbândă, de a o îndupleca, prin cine știe ce căi, într-o zi.