binecunoscutele sonete ale lui William Shakespeare, cele 154 care formează volumul intitulat chiar Sonete, apărut în 1609, editat de Thomas Thorpe, sunt însoțite de altele, nu mai prejos decât acelea, ascunse în piesele bardului. Unele sunt citate de exegeți, fiind descoperite demult. Dar sunt și unele atât de bine ascunse, încât experții nu le menționează. Am fost destul de uimit să descopăr două de acest fel în Zadarnicele chinuri ale iubirii. Un sonet trecut adesea cu vederea, pentru că este prea evident, este epilogul la Henric al V-lea. Când am tradus piesa, am respectat regulile sonetului englez, în primul rând cele 14 versuri grupate în trei catrene și un distih final. Traducerea anterioară îl dilatase la 16 versuri.
De ce există sonete presărate prin piesele lui Shakespeare e greu de spus. Cred că motivele sunt diferite, de la caz la caz. Unele dintre sonete sunt „scrisori“. Personajele se adresează altor personaje în chip galant, dând epistolei forma de sonet. Fie că destinatarul dă citire scrisorii, ca în sonetul primit de contesă în Totul e bine când se termină cu bine, fie expeditorul îi dă citire, ca în câteva cazuri din Zadarnicele chinuri… Alteori prologul unui act, ca în Romeo și Julieta, ori epilogul piesei, ca în Henric V, sunt scrise sub forma unui sonet. Probabil forma aceasta îi convenea autorului, bine exersat, și îi ieșea cu ușurință. Pentru prolog și epilog, forma sonetului elisabetan chiar era potrivită: textul e succint, atrage atenția prin rimele încrucișate ale catrenelor și depune o concluzie puternică prin distihul final, așa cum multe scene, chiar în versuri nerimate, se încheie cu un distih rimat ce marchează finalul, căci, în forma inițială a textelor teatrale, separația scenelor nu apărea explicit.
Un caz aparte îl constituie dialogul lui Romeo cu Julieta (actul I, scena V), în care două personaje, cele titulare, își împart sonetul – celebrul splited sonnet. Romeo rostește primul catren, Julieta pe al doilea, Romeo primul vers al catrenului al treilea și Julieta pe al doilea, ultimele două îi revin lui Romeo și cei doi își împart distihul final:
JULIETA: Sfinții stau neclintiți chiar când se roagă.
ROMEO: Nu te clinti, să-mi iau ruga întreagă. (O sărută pe Julieta.)
Traducerea de mai sus a distihului îmi aparține, alte versiuni, anterioare, au dublat numărul de versuri ale fiecărui personaj, răpind efectul finalului și, de fapt, abătând întregul pasaj de la forma fixă în care l-a așezat cu bună știință autorul. În ediția Integralei Shakespeare, coordonată de prof. George Volceanov, traducătorii piesei, Anca Ignat și Alexandru M. Călin, au realizat, fiecare, câte o traducere extrem de exactă și fluentă.
Un caz special îl constituie un sonet al lui Berowne, rămas neobservat de exegeți. Replicile lui Berowne sunt așezate în cea mai pură formă de sonet, având 14 versuri. Doar că, în distihul final, regele intercalează o replică ironică la care Berowne răspunde prin ultimul vers dându-i dreptate regelui, dar întărindu-și fascinația pentru Rosalinde:
BEROWNE: Din haruri tot ce-i mai frumos găsești
Pe chipul ei, ca într-un dans de zâne.
Din însumarea lor, tot ce dorești
Se-adună în întreg, ca într-o lume.
Nimic lipsind, nu-i slava de folos,
Spoită elocvență, piei. Că n-are
Nevoie de reclamă de prisos
Oricâtă-ar fi, n-ar fi destul de mare.
Pustnicul ofilit, de ani o sută,
Privind în ochii ei, e de cinzeci.
Căci frumusețea, dacă te sărută,
Bătrân fiind, drept prunc în leagăn treci
Ca soarele: ce-atinge aurește.
(REGELE: Iubita îți e neagră – abanos.)
Așa e abanosul? Strălucește!
rima între versurile finale se păstrează și ea. Intercalarea replicii regelui care atrage atenția că Rosalinde e oacheșă, ceea ce în epoca lui Shakespeare nu prea era compatibil cu frumusețea, nu strică sonetul.
Așadar, în Zadarnicele chinuri… întâlnim cele mai multe sonete „ascunse“ dintr-o operă dramatică a lui Shakespeare, șapte. Patru îi aparțin lui Berowne, și trei regelui, ultimul al regelui este tot un sonet împărțit între acesta și prințesa Franței. În piesă ele apar alternativ.
Primul sonet al lui Berowne este inclus într-un monolog al acestuia, chiar din prima scenă a primului act (I.1.80-94.) și conține ideea că învățătura multă, a celor care botează stelele, e inutilă și chiar păcătoasă:
A ști prea multe-i vanitate, zice-aș:
Un nume poate da oricare naș.
Primul sonet al regelui se referă la personajul caraghios prin fițe, Armado, ironizând implicit nobilii spanioli.
Al doilea sonet al lui Berowne (4.2.105-118) apare și în culegerea Pelerinul îndrăgostit, tipărită de William Jaggard (1599). Este atribuit lui Berowne, dar e citit pe scenă de Nathaniel, care l-a găsit scris. Este sonet ca număr de versuri și structură a rimei, dar versurile sunt hexametri sau heptametri incompleți. La traducerea piesei, am realizat o structură metrică variabilă, în concordanță cu originalul. Am păstrat totuși pentru versurile finale, concluzive, pentametrul, pentru a sublinia tonul categoric al încheierii. Berowne cere iertare iubitei că o slăvește în cuvinte omenești și nu divine:
Că, din iubire, sufletul ceresc
Ți-l laud azi în graiul omenesc.
Urmează sonetul regelui, scris și citit de acesta, El este scris și citit de Regele Navarrei în actul IV.3.23-36. Acesta are, atașat, încă un distih cu rimă împerecheată (37-38).
Al treilea sonet al lui Berowne este cel cu intervenția regelui după versul 13, la care m-am referit mai sus.
Sonetul regelui și al prințesei (V.2.343-V.2.346) este împărțit inegal. Regele are câte două versuri, primele din catrenele unu și doi Versurile 7-14 aparțin toate prințesei, care refuză invitația regelui de a veni în locuința lui.
Al patrulea și ultimul sonet al lui Berowne (V.2.402-V.2.415) este cuprins în declarația lui de dragoste făcută direct Rosalindei.
N-am să rostesc tiradă ocolită,
Ca un școlar cu glas împleticit
N-am să curtez mascat a mea iubită
Și nici cu versuri de harfist orbit.
Tafta de fraze, borangic de fițe,
Hiperbole și afectări somptuoase,
Figuri pedante: toate-s musculițe
Și au zburat, emfaze păcătoase.
Le neg, și jur pe-a ta mănușă care,
Ca mâna ta, e albă, că mereu
Am să-ți vorbesc direct, ca fiecare
Și nu va fi strai simplu ca al meu.
Acum încep: pe Dumnezeu, măi fată,
Iubirea, sans cusur, ți-o dau pe toată.
Berowne vrea să vorbească neaoș, cum a promis, dar scapă o prețiozitate comică, inadecvată, prin sans. Pe care Rosalinde o va respinge în versul următor: „Sans sans, te rog!“ Berowne va recunoaște că a fost victima unui tic verbal: „Pardon, era un tic/ Verbal, meteahnă veche. Înc-un pic/ Și scap de ea. Mai bine pe toți trei/ Să scrii: Domnul cu mila. Ce mai vrei?“
Sonetele galante sunt foarte potrivite pentru această piesă a marivaudajelor, „poantelor“ și tachineriilor amoroase, asemănătoare replicilor primei întâlniri dintre Romeo și Julieta. Rezultă din piesă că unele (două) au fost elaborate dinainte și sunt citite doar de personaje. Al doilea sonet al lui Berowne funcționează ca „scrisoare pierdută“ și găsită, care trădează personajul. Al regelui e declamat de el ca „verificare“ și auzit de Berowne, care îl surprinde astfel pe suveran în flagrant delict de încălcarea jurământului privind evitarea ispitelor erotice.
Tot un sonet-scrisoare este cel din Totu-i bine… Aici Helena se adresează soacrei sale cu o epistolă prin care își arată căința și caută iertarea. Ea alege forma concentrată și elegantă a sonetului ca vehicul al sentimentelor către cea față de care se simțea vinovată. Iată acest sonet în traducerea mea:
La Sfântul Iacob pelerin fiind,
Pășesc cu greu și cu picioare goale.
Iubirea necurată vreau s-o sting
Cu rugăciuni și-a penitenței cale.
Să-i scrii, să-i scrii, războiul sângeros
Să-l lase-al meu stăpân, și-al tău fiu
Și, binecuvântat, să-l vezi întors,
Îl voi slăvi de-aici, întreg de-l știu.
Eu l-am trimis, ca o Junonă rea,
Spre moarte și pericol, câini turbați.
Trecut prin încercări, de m-ar ierta,
Că l-am gonit dintre curteni și frați.
Prea bun și chipeș este pentru mine
Sau ca să moară. Eu să mor, mai bine.
În Integrala Shakespeare, încheiată recent, piesa a fost tradusă de Lucia Verona care a oferit de asemenea o versiune precisă a sonetului ascuns în scrisoare.
Este prea posibil ca Shakespeare să fi avut o parte din sonete „gata“, folosindu-le adecvat în piese, acolo unde se ivea prilejul.