O constantă a publicațiilor literare apărute în toată țara la sfârșitul anului trecut este prezența în sumar a paginilor prin care este marcată aniversarea vârstei de optzeci de ani a criticului Nicolae Manolescu, directorul revistei noastre. Astfel, ARCA (nr. 10-11-12, 2019) se deschide cu editorialul intitulat „Nicolae Manolescu octogenarul. Excelența, vitalitatea criticii literare“, semnat de Vasile Dan: „Să ne imaginăm, fie și pentru o clipă, cum ar arăta literatura română de astăzi, fără reperul ei critic fundamental, de neclintit, Nicolae Manolescu. Asta în condițiile centrifuge și de disoluție a mai tuturor structurilor sociale și culturale de la noi bazate exclusiv pe valori. (…) Încercarea de disoluție a literaturii vii de după 1990 structurată pe ierarhii valorice și nivelarea ei în absența tocmai a criteriului axiologic, substituirea ei cu o nălucă, cu noutatea ca valoare în sine, prin mimetism literar după modele exotice altfel consumate demult, și-au găsit în criticul literar Nicolae Manolescu o adevărată piedică de netrecut, o respingere calmă și autoritară, inspirată de prestigiul și competența criticului câștigate încă înainte de 1989. Câștigate de un adevărat spiritus rector în materie. Unul aflat chiar atunci, la granița istorică a anului 1989, la maturitatea sa literară de vârf. (…) Acum, la 80 de ani de viață, criticul pare mai tonic, mai în putere decât oricând. Și dacă avem în 2019 o literatură bine așezată, sedimentată în straturi valorice, și o radiografie a ei profund temporală și valorică, cu care ne putem identifica și originalitatea, și însemnătatea în lume, fără clamate complexe de inferioritate, asta i-o datorăm, cu siguranță, lui.“ Și în revista FAMILIA (noiembrie, decembrie, 2019) citim cu interes un grupaj care îi este dedicat. Traian Ștef notează, între altele: „Observ că de ceva vreme nu-l mai înjură nimeni. Ziceau unii că-i bătrân. Dacă are 80 de ani, n-o fi tânăr. Altceva, ce să-i mai reproșeze? Mă și întreb dacă lucrurile omenești pot fi reproșate. Nu cred. Sunt toate ale noastre, ale tuturora. Și totuși, unul căruia i se spune «prestigios critic literar», deși n-a scris în viața lui cronică literară, constată că n-ar avea operă, că altul are. Aici parcă ar fi invers. Mie mi se pare că Nicolae Manolescu are operă, iar celălalt își clădește statuia, de nu-și construiește chiar o piramidă. Sunt mulți în jurul nostru preocupați de propria statuie. Să se asigure de ridicarea în slăvi înainte de a da ortul popii, adică. Nicolae Manolescu nu este printre aceia. Nu este un încremenit în figura statuară, este un om viu, colocvial, ironic, cu umor, șfichiuitor adesea. Nu se ridică nici acuma primul de la masă, mereu mai are ceva de spus, de povestit.“ Iar portretul pe care i-l face Ioan Moldovan este și el de reținut: „Se spune, pe bună dreptate, că Nicolae Manolescu este, în aristocratica descendență a lui G. Călinescu, singurul în literatura noastră care a vrut și a putut omeni cum se cuvine prin această operă de amploare și de comprehensiune fără asemănare pe scriitorul român în întrupările și avatarurile sale spirituale de «sub vremi». Cel ce nu vrea – cititor fiind – să cadă în amăgiri cărturărești are la îndemână această carte, o călăuză care, precum cea tarkovskiană, deține și oferă harul, instrumentarul, inspirația și dăruirea numaidecât trebuincioase unui Însoțitor de încredere și de bună-credință. Sigur, Istoria critică. Cinci secole de literatură este templul (cuvântul se impune aici) central al vieții critice a domnului Manolescu, lui alăturându-i-se, ca într-un complex arhitectural, o profuzie de late construcții-cărți nutrite de vocația și marcate de stilul autorului lor. Avem, figurativ vorbind, în bibliografia manolesciană o constelație pulsând ademenitor în cerul de cerneală scrisă, folositoare spiritului și încântătoare la lectură.“ Ar fi neapărat de menționat aici că atât revista Familia, cât și revista Arca propun prin aceste numere ale lor de sfârșit de an sumare consistente, echilibrate, cu texte literare care merită atenția cititorilor.
Din revistele literare
