Simbolul tinereții

deschizîndu-se cu judecata că Dumnezeu se regăsește în întreaga sa creație, aidoma ideii deus sive natura a lui Spinoza, romanul de debut a lui Hermann Hesse are trei mari puncte de reper: Dumnezeu, natura și omul, toate împletindu-se fin într-un triunghi existențial analizat prin ochii tânărului Peter Camenzind.

Scrisă la persoana I, povestea oferă o perspectivă unică, autosugestivă, închisă în propriul centru de sensuri. Ermetismul narațiunii dă cărții tenta unui jurnal de confesiuni personale mai mult sau mai puțin credibile, unde singurătatea lăuntrică a artistului reprezintă teme frecvente în scrierile autorului. Întâmplările sînt relatate concis, ordonate în cele cinci momente ale subiectului, cu mențiunea că desfășurarea acțiunii se împletește cu punctul culminant.

În primă instanță descrierile picturale, aproape sălbatice, acaparează întregul plan narativ. Sub masca unui critic de artă, Hesse expune nesfârșite caracteristici, care au ca obiect de studiu lumea Nimikonului. Aici timpul pare să fi stat în loc odată cu trecerea anilor, toate miros a vechi: „Comuna noastră duce lipsă de sânge proaspăt și de viață din exterior.“ (p.9), mai puțin natura, născătoare de o frumusețe exhaustivă: „Lacul albastru-verzui devine în câteva clipe negru ca cerneala și se dichisește brusc cu coame albe de spumă“ (p.14).

Camenzind este un personaj în devenire: la început prezentat drept un fiu de țăran atipic, inadaptat societății rurale, pedepsit de tată pentru nepăsarea față de muncile câmpului, pe urmă el capătă imaginea fidelă a artistului visător, sensibil, un drumeț, un singuratic: „Munții, lacul, furtuna și soarele erau prietenii mei, îmi povesteau și mă educau și mi-au fost multă vreme mai dragi și mai cunoscuți decât orice ființă omenească (…)“ (p. 19). Astfel că, putem vorbi despre un Bildungsroman, al transformărilor, cu dihotomiile de bază: copilărie-maturitate, lumea satului-lumea orașului, țăranii-intelectualii. Atmosfera de dezechilibru din roman nu poate conduce decât la o răzvrătire împotriva condiției, mai precis plecarea din locul de baștină măcar pentru o vreme. Adevărata tragedie a protagonistului este revolta de a vedea cum viața de zi cu zi își cere în gura mare drepturile: „Mă gândeam zile întregi dacă n-ar fi mai bine să-mi îngrop latina și speranțele în constrângerea posomorâtă și anevoioasă a vieții amărâte de acasă“ (p.46). Și unde altundeva să își plaseze Hesse alter-ego-ul sentimental dacă nu în iluziile orașului: în cercurile de pictori și muzicieni, în biblioteca școlii sau cârciumile Zürich-ului: „Îmbrăcat într-un costum nou și cu un cufăr mic plin cu cărți și alte obiecte personale am sosit pregătit să cuceresc o bucată de lume și să le dovedesc cât mai curând țopârlanilor de acasă că eram croit din alt aluat decât restul Camenzindilor“ (p.57).

Datorită unei călătorii în Italia, eroul nostru se identifică cu Sfântul Francisc de Assisi: „.în Umbria am fost Francisc, judecătorul lui Dumnezeu (…)“ (p.106). Aici este condus de o intuiție puternică spre împlinire sufletească dedicată întru-totul divinității. Iar Parisul i se pare orașul cu artiști vanitoși și femei răutăcioase, majoritatea având acea formă stereotipă a lui homo socialis, lipsită însă de orice profunzime.

Previzibil pentru un poet, dragostea este oglindită cu superioritate, femeile sînt privite ceremonios de Hesse asemenea unui preot adorator către sfinții lui Dumnezeu, până când inevitabil planează la celălalt pol – de nebun îndrăgostit. Regăsim imaginea lui Rosi Girtanner, o fecioară pură de șaptesprezece ani, descendenta unei familii de nobili căreia Camenzind îi declară dragostea printr-o floare rară culeasă tocmai din vârful muntelui. Ce-a dea doua femeie este Elisabeth, o iubire neîmpărtășită din tinerețe. Întreaga panoramă a erosului e mai degrabă o aventură donquijotească.

Pe de altă parte, tânărul are o atitudine zeflemitoare față de cei de acasă, statutul său de erudit reneagă vehement rădăcinile, empatizând prea puțin cu îndeletnicirile vieții de la sat: „Mi se părea în regulă să-i las pe oameni în treaba lor și să-mi dăruiesc tandrețea, generozitatea și implicarea doar vieții mute a naturii. Iar asta mă împlinea la început complet“ (p.137). Ironia reiese din faptul că la sfârșit se simte ca insipidul Atlas a lui Heine, cel care duce pe umeri toate durerile lumii. Pentru poet două sînt păcate capitale: mândria și licoarea lui Bachus, vinul.

Hesse își nuanțează pe alocuri scrisul cu ajutorul fluxului memoriei, un adevărat catalizator de emoții. Foarte des lucrurile sînt privite retrospectiv, ceea ce înseamnă că fiecare rezultat din prezent are drept cauză o amintire din copilărie, un lucru deloc neobișnuit pentru un scriitor și în definitiv pentru un om plecat în căutarea sinelui. Dacă Camenzind este rezultatul propriilor sale acte, atunci Hesse a propagat asupra vârstei fragede două dintre cele mai copleșitoare sentimente: starea euforică de amor și tristețea pricinuită din cauza morții unei persoane apropiate. Așadar, personajul său trebuie să fie obișnuit cu dramele existențiale dacă vrea să devină un adevărat înțelept. El știe că această cunoaștere poate fi livrescă, regăsită în cărți ori culeasă din experiențe, o cunoaștere afectivă: „Simțeam, fără prea mare regret, că ieșisem din anii tinereții și că se apropiau vremuri în care înveți să-ți privești propria viață ca pe un traseu scurt și pe tine însuți ca un călător, ale cărui trasee și dispariție din viață nu fac prea multe valuri și nu preocupă pe nimeni“ (p. 155).

Pe parcurs, Peter Camenzind este inițiat și tulburat de viață. Aceste emoții ajung să funcționeze ca un bumerang răspândit în manuscrise și înapoi către sine. Prietenia o cunoaște alături de Richard, un muzician fermecător, care îi arată pentru prima dată frumusețile artei, fiind desăvârșită în final de Boppi, un invalid orfan care îl învață ce înseamnă a trăi în adevăratul sens al cuvântului. Dă dovadă de o sensibilitate ajunsă la paroxism când realizează că melancolia lui este nesemnificativă dacă nu ingrată, în comparație cu problemele de sănătate ale tovarășului său, omul care știa să piardă o bătălie cu suferința, putea să se simtă slab lăsându-se în mâinile lui Dumnezeu fără a-i fi rușine mai apoi. Din acest motiv Camezind acceptă că îi este inferior. În final el nu renunță la hainele care-l numesc ba sensibil, ba poet, ci se eschivează ca un copil în fața maturității de unde și dorința artistului de a fi veșnic tânăr: „Trecutul și ceea ce nu se poate uita din viața mea, împreună cu toate imaginile oamenilor iubiți (…) valorează pentru mine mult mai puțin în comparație cu speranța de a deveni cândva un poet“ (p.221).

Un roman dedicat tinereții, Peter Camenzind este totuși inițierea lui Hermann Hesse în temele psihoanalitice și simbolice pe care le va aborda mai atent în opere precum Siddhartha (1922), respectiv Narcis și Gură-de-Aur (1930).