Spiritul implicit

De la un aristocrat cu apucături de călător incurabil, a cărui manie de a străbate globul își găsea justificarea în dorința de a-și înnobila spiritul, dar nu oricum, ci prin revelații menite a-l muta pe alt nivel de conștiință, de la un asemenea pelerin nu te poți aștepta la texte lapidare, scrise după calapod eseistic. Keyserling este orice, dar nu un autor căruia să-i poți lăuda concizia expresiei. E un divagator ce întinde pelteaua paragrafelor pînă la pragul neplăcut al diluării narative.

De altfel, el însuși recunoaște că vorbitul în public i se potrivește mai bine decît scrisul, oratoria părîndu-i-se o artă superioară ordalițiului scriitoricesc, fie și numai pentru motivul că spiritul se dezvăluie mai bine cînd ideile îți ies din gură decît atunci cînd le scoți din călimară. Mai mult, Keyserling considera că un discurs, ca să atingă rangul artei retorice, trebuie neapărat să fie improvizat. Cine își pregătește de acasă pledoaria va da greș din cauza balastului de cunoștințe pe care vrea să le împărtășească, și asta fiindcă miezul unei conferințe nu stă în cunoștințele pe care le rostești, ci în aplombul de emoție pe care o transmiți auditoriului. Iată de ce Keyserling prefera să-și vorbească conferințele în loc să le scrie, rezultatul fiind o omiletică sapiențială al cărei conținut, atunci cînd editorii îi cereau să-l treacă pe hîrtie, suferea o neașteptată spălăcire ideatică.

E cazul volumului Despre arta vieții, o antologie de articole al căror punct de plecare a stat în prelegerile pe care Keyserling le-a ținut în Franța și Spania în intervalul 1934-1935. Temele sunt de o diversitate pînă într-atît de pestriță încît impresia de bazar eclectic nu poate fi risipită. Pe cît de inspirată trebuie să fi fost vorba vizionarului (contele era încredințat că posedă darul premoniției), pe atît de netedă îi este fraza.

Sînt cel puțin două teme asupra cărora merită să mă opresc. Prima privește o trăsătură a spiritului în care Keyserling vedea esența inconfundabilă a stihiei lumii. Spun „stihie“ fiindcă, pentru neamț, spiritul nu este un atribut omenesc, ci o entitate autonomă al cărei cîmp însuflețește viața întregii planete. Spiritul precede omul precum o matriță în urzeala căreia cine are fler poate sesiza sensul vieții. E totuna cu a spune că busola în stare a-ți arăta direcția nu poate veni decît de la spirit. Drama este că spiritul se definește printr-o însușire nespus de afurisită, și anume cufundarea spre interior, coborîrea în dedesubturi. E precum o concentrare în cursul căreia spiritul fuge de suprafețe, de laturi externe sau de aparențe. E ca o chircire centripetă din nevoia de a-și păstra nealterat impulsul de a fi intens. Indiferent că e vorba de interiorul unei case, al unei persoane, al unei limbi, al unui popor sau al unei generații, spiritul se strînge în sine ca într-un miez tare, la care nu poți ajunge prin înțelegere, ci numai prin intuiție.

Cu alte cuvinte, spiritul este implicit, învăluit în sine, caz în care culturile care pun accentul pe explicații cauzale sunt condamnate la superficialitate. „Implicitul reprezintă o valoare spirituală superioară explicitului. Nevoia de explicație este, în primul rînd, o dovadă a lipsei de spirit. Subînțelesul, comparat cu limbajul limpede și explicit, reprezintă o valoare superioară spirituală.“ (p. 105). Iată o apologie clară a profunzimii de ordin interior în dauna întinderii de factură exterioară. Unde am filon, miez sau esență, acolo am spirit, fiindcă am concentrare (înfășurare). Unde am extensie, dilatare sau cîmp, acolo nu am spirit, deoarece am diluare (desfășurare). Așa se face că poezia e superioară prozei, la fel cum aforismul întrece eseul în privința concentrării sensurilor. Expresia sibilinică o depășește pe cea clară, sensul obscur e mai grăitor decît semnificația străvezie.

Odată acceptată regula spiritului implicit, aplicarea ei dă cheia cunoașterii: cunoști ceva în măsura în care, adîncindu-te în el, îi intri în intimitate. Culmea e că, atunci cînd îi dai de fund, acolo vei afla esența universală a toate. Altfel spus, universalul nu-l capeți ieșind deasupra cazurilor particulare, ci coborînd într-un singur caz particular. Poetul întreținînd o legătură cvasi-mistică cu limba atinge deja universalul limbilor, la fel cum persoana adîncindu-se în etosul propriei nații simte universalul omenirii. Partea neplăcută e că, atunci cînd vrei să treci de la un particular în altul (dintr-o limbă în alta, dintr-o națiune în alta) granițele de care te izbești sunt pe cît de inefabile, pe atît de insurmontabile. Iată de ce poezia nu poate fi tradusă, cum nici cutumele unui popor nu pot fi exportate. Goethe sau Homer sunt ferecați în limba lor, orice tălmăcire răzuindu-le ritmul, rima și aliterațiile unice. La fel se întîmplă cu textele sacre, cu mesajele oracolelor sau cu mentalitatea popoarelor. Toate au chichițe peste ale căror granițe nu poți trece decît cu prețul pierderii identității idiopatice. Sau cu vorba lui Dostoievski: „pentru fiecare om propria-i națiune este drumul care îl duce la Dumnezeu.” (p. 42).

Judecat prin prisma clișeelor la modă, Keyserling este un conservator cu aderență la fundament, fundamentul fiind în acest caz numenul divin. Dacă ar învia astăzi, întemeietorul Școlii de la Darmstadt nu s-ar simți în largul lui: „Un ins născut prusian sau bavarez va crește mai sigur și mai ușor pînă la a deveni un om superior urmînd căile spiritului german decît dacă tinde dezrădăcinat spre ceruri, sau dacă aduce jertfe unor zeități străine. […] Cosmopolitul este – în cazul în care dispozițiile lui naturale nu sunt la origine atît de vaste încît orice cadru național să fie prea strîmt pentru el – totdeauna mai prejos față de reprezentantul tipic al unui neam.“ (p. 290).

A doua temă se desprinde din prima: cine are fler pentru spiritul implicit posedă antene în stare a adulmeca mersul lucrurilor. Cu alte cuvinte, are virtuți premonitorii, detaliu ce îl așază în rîndul profeților. Opusul gîndirii profetice este gîndirea științifică. Pentru a-și ilustra ideea, Keyserling recurge la perechea antică Prometeu-Epimeteu. Primul este clarvăzătorul care poate întrezări viitorul, celălalt e eruditul care se mărginește la a constata prezentul. „Primul gîndea în avans, prospectiv, celălalt avea o gîndire retrospectivă: primul prevedea, celălalt constata lucrurile gata înfăptuite; primul crea noul, celălalt interpreta și critica; primul ilumina, celălalt reflecta.“ (p. 131).

Contele era încredințat că are darul profeției, de aici ambiția de a anticipa o decadență căreia îi dăduseseră glas alții înaintea lui: declinul Occidentului. Sumbra perspectivă era o veritabilă obsesie plutind în aerul vremii, iar Keyserling, enunțînd-o, nu făcea decît să asculte de spiritul epocii.

Cu Keyserling trebuie să ai răbdare: îi parcurgi masa cuvintelor știind că, din loc în loc, vei da peste trufe de gîndire autentică. Drama e că trufele sunt presărate într-o melasă de fraze inerte, a căror lectură îți cere efort de atenție. Altminteri, contele e solitar, făcînd parte dintr-o categorie căreia nu-i aparține decît el. De același rang atipic sînt Gurdieff, Rudolf Steiner sau teosofii. La noi, doar Vasile Lovinescu. Minți piezișe, scriind pe limba lor, de unde și atenția mărită cu care trebuie să-i citești, fără ca la sfîrșit să poți spune răspicat cu ce te-ai ales. Cărțile lor sunt precum un abur a cărui amintire, deși nu se șterge, e anevoie de prins în cuvinte. De aici și dificultatea de a-l povesti pe Keyserling, un autor care detesta cărțile de popularizare, în care vedea un mod de profanare a adevărurilor adînci. Tot ce poți face e să-l descrii prin aproximare, parafrazînd acel spirit implicit în care contele nu numai că credea, dar pe care se străduia să-l pună în textele scrise.