Între Noima și Ikaria

Este surprinzătoare reinventarea ca redutabil romancier a unui poet apreciat cum este Gabriel Chifu, cu atât mai mult cu cât lirismul nu-l urmează nicio clipă în roman, ca și cum scriitorul ar duce două vieți paralele, separate. Trebuie spus că acest lucru face bine deopotrivă poeziei și prozei sale. Ultimul roman, În drum spre Ikaria (Editura Art, 2019), se cuvine a fi citit și în contextul celor două excelente romane anterioare Punct și de la capăt (Polirom, 2014) și Ploaia de trei sute de zile (Cartea Românească, 2017) pentru ceea ce constituie o temă dezvoltată pe multiple paliere, aceea a utopiei/distopiei. Căci Ikaria desfășoară în fața noastră nu doar o geografie reală, insula există ca atare în Marea Egee, cât un imaginar utopic, al unei societăți perfecte. Să privim în urmă la cele două romane care găzduiesc reflecția cu privire la utopie și distopie deopotrivă. În primul, autorul opunea două viziuni asupra lumii, una a parusiei, a așteptării manifestării izbăvitoare a lui Dumnezeu într-o lume cufundată în marasm și atrocitate, cealaltă a delirului utopic basculând în distopie. Meliorismul proclamat agitatoric și informat ideologic al utopiei comuniste își revela reversul întunecat pe versantul distopic al rostogolirii oricărei utopii în real, într-o expresie a infernului pe pământ organizat în ceea ce s-a chemat Experimentul Pitești, cu un vizionar malefic, torționarul Țurcanu, care sub un alt nume devine unul dintre cele două personaje principale ale cărții. Încercarea de a concretiza dezideratul utopic, experimentul politic al unei lumi forțate să intre într-un tipar mental dictat de comandamente ideologice conduce către edificarea unei lumi care are datele distopiei. Realismul magic descoperit de prozatorii sud-americani este concurat de un alt tip de realism magic, cel al societăților totalitare, intitulat realismul socialist, fără nicio legătură cu realitatea, dar perfect conectat la utopie și ideologie deopotrivă. Atât timp cât rămâne o epură, cât timp este doar o propiecție vizionară, cât timp nu se desprinde de hârtie pentru a lua ființă utopia nu e nimic altceva decât un joc intelectual care vorbește despre perfecțiuni geometrice, despre arhitecturi abstracte ale umanului, despre inginerii sociale fanteziste. În Ploaia de trei sute de zile, distopia prindea contururile unei apocalipse, unde Caramia, având ca referent geografic România actuală, era înecată încetul cu încetul de aversele necontenite, pretext pentru a discuta în marginea destinului unei națiuni, a identității sale profunde, al actualității dintr-o perspectivă de largă cuprindere, a destrămărilor, detracărilor și dizolvărilor de tot felul. Unul dintre personaje era deloc întâmplător un arhitect cu veleități filosofice. Acest atribut al reflecției, valorificat întotdeauna în discuții pe teme majore este o caracteristică a romanelor lui Gabriel Chifu și reînnoadă cu tradiția pe care o oferă generația fabuloasă de romancieri a anilor 1960, cu deosebirea că această tradiție este trecută printr-un filtru postmodern. Cu o priză evidentă la actualitate, autorul nu practică acel realism la firul ierbii, un minimalism cu reflexe mizerabiliste care își are tradiția în romanul anilor 1980, foarte popular din 1990 încoace, și care tinde către reportaj și anchetă socială, sau mai pretențios sociologică, sondând medii.

Dincolo de Ikaria, există un supliment de utopie în personajul pe care ni-l propune, Andrei Gotea, personajul principal al romanului, un împătimit al călătoriilor, dar și un blogger de succes cu un blog consacrat evaziunilor turistice, blog intitulat Liber și hoinar prin lume. La invitația iubitei sale norvegiene, Norna, poveste de dragoste care se apropie de sfârșit, acesta pornește către Ikaria. Andrei, cu o viață care se împarte între România, copilăria și adolescența, și Canada, studiile universitare și restul, și-a propus să facă numai binele printr-o serie de acte de caritate asupra cărora păstrează discreția. Tânărul chestionează natura binelui într-un mod puțin naiv, dar nu lipsit de pertinență. A viza binele înseamnă a exclude răul din acțiunile tale, dar pentru a-l exclude trebuie cumva să interiorizezi acest bine, să devii bun, iar bunătatea informată de morala creștină pornește de la legislația minimală a decalogului spre zona de nuanțe și subtilități pe care Noul Testament le vehiculează prin intermediul parabolelor. Chestiunea Teodiceei este expusă tot atât de naiv, în fond, nu avem de-a face cu un teolog, ci cu un bineintenționat Candid autohton.

Ceea ce pare să debuteze julesvernian ca o călătorie plină de aventuri, dar ținută la respect de către un spirit al luminilor poposit în secolul XXI, adică manierat și civilizat, virează pe neașteptate, romanul suportă o fractură și autorul deschide un alt traseu blocând călătoria geografică pentru a ocaziona călătoria interioară, cea inițiatică . În drum spre Ikaria, călătorul descoperă adevărata Ikarie printr-un aparent accident de parcurs, o escală silită în urma unei defecțiuni a vasului numit și el semnificativ Nostos, o insulă al cărui nume este invitat să-l desemneze el însuși, numind-o semnificativ Noima, intitulată de către primarul acesteia, enigmaticul Stavros, Ombilicos. Primarul Stavros care îl fascinează pe acest călător prin calmul său desăvârșit și privirea melancolică îl introduce într-o lume care are toate aparențele unui tipic orășel grecesc, dar care găzduiește o liniște nefirească la confiniile cu ataraxia. Planul lui Andrei Gotea se schimbă, acceptă o mică escală și implicit ospitalitatea pe care o oferă Stavros, pentru ca ulterior să fie de acord cu propunerea acestuia de a servi drept translator într-un sanatoriu care găzduiește și pacienți români, sanatoriu care se găsește pe un versant al muntelui care domină grandioasa panoramă marină.

Deși aluziile culturale sunt prezente, de pildă la romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit, mizanscena pe care o constituie sanatoriul de pe Noima nu este un cehovian salon al canceroșilor sau o agora pentru cei cu dispoziții spre filosofare. Avem o lume diferită, o microsocietate eteroclită în care nu se află niciun Naphta și niciun Settembrini, caricaturizând pasiuni ideologice, ci alte tipologii, de la vampa cu personalitate multiplă, Sanda Dobre, la politicianul versatil, prezentând un ciocoism upgradat, Ion-Dorel Stanciu, de la medicul Vlad Popa profesând un filantropism umbrit de o ambiguitate revelată ulterior, la un ziarist celebru și maestru de talk show-uri, precum Tiberiu Botnar, de la un scriitor cultivând un idealism de factură estetizantă, Cristian Lazăr, la un mutilat retractil precum Dan Cosma, de la o personalitate culturală, ilustrată și la nivelul acțiunii civice, precum Petre Mareș, la un procuror chinuit de angoasă și coșmaruri precum Valeriu Manea, și nu în ultimul rând o femeie simplă, o țărancă aproape surdă precum Angela Câmpean. Tratamentul oferit de personalul specializat vizează nu atât trupul, cât sufletul. Situația unei sănătăți precare constituie numitorul comun al tuturor celor internați, numai că sanatoriul nu presupune o segregare pe baza unui diagnostic medical, ci comuniunea pe baza unui diagnostic moral. Circulând printre toți acești pacienți, Andrei se familiarizează cu o parte dintre ei, ia parte la tensiunile care se creează în această microsocietate, dar și la dialogurile pline de patos care-i animă pe intelectualii necenzurați. Admiră deopotrivă forța intelectivă și artificiile retorice ale unui discurs antrenat în spațiul public și încărcat de charisma personală la Tiberiu Botnar, așa cum poartă cuvenitul respect acțiunii civice întreprinse de cel pe care-l desemnează drept o personalitate la nivel european, Petre Mareș, și totodată îi repugnă tertipurile, versatilitatea, lascivitatea și incisivitatea obraznică a domnișoarei Sanda Dobre. Fără să realizeze prea bine acest lucru, martorul echidistant devine unul implicat, un mic judecător prins în jocul înșelător de iluzii al aparențelor. Momentul edificator îl constituie vizita Comisiei Medicale alcătuită din doi medici, care prin disproporția staturilor frizează ridicolul și comicul. Unul este pirpiriu și se numește Maxim, celălalt este supraponderal, și răspunde la numele de Mic. Cu mic, cu mare, comisia analizează fiecare caz în parte adăugând diagnosticului propriu-zis, un diagnostic moral. Tentația utopiei/distopiei se disipează în roman și pe neașteptate el glisează către altceva, către o punere în scenă a unei Judecăți de Apoi. Pacienții sunt examinați pe parcursul unei zile întregi, puși să-și prezinte într-un eseu întreaga existență cu momentele ei esențiale. Scenariul fantast pare desprins parcă din romanele lui Friedrich Dürrenmatt, Justiție sau Pană de automobil. Cei doi medici asimilați fie unor autori care-și chestionează personajele, fie unor profesori care-și examinează cu exigență elevii, se comportă asemeni unor judecători, deopotrivă impenitenți și înțelegători, aplicând o singură măsură: adevărul. „– Metoda de lucru pe care o aplicăm nedezmințit este una și aceeași: metoda adevărului. Totdeauna le comunicăm pacienților noștri adevărul, oricât de dureros ar fi.” Adevărul luminează toate aceste existențe, le revelează partea de umbră, le expune obscuritățile și ambiguitățile, însă judecata nu este însoțită de nicio pedeapsă, nu urmează implacabilul verdict kafkian, nu există condamnări, dar nu există, cu câteva mici excepții, nici salvări. Ceea ce este descoperit este noima acestei călătorii care este însăși viața, cu o escală într-un loc, anticameră a paradisului și a morții deopotrivă, – cei nedemni sunt repatriați lumii în care trăiesc într-o deplină autosuficiență – viață –cale la final care propune un bilanț al ei și-i revendică un sens la retrospectivă. Romancierul ne păstrează în indecidabil până la final, Andrei urmând să-și ia bagajele și să plece. Încotro? Ei bine, asta romanul nu ne-o mai spune și bine face.