Păstrînd formula largă a realismu lui magic, pe care a exersat-o cu strălucire în Ploaia de trei sute de zile și Punct și de la capăt, Gabriel Chifu construiește în În drum spre Ikaria (Editura Art, 2019) un roman complex, structurat pe mai multe nivele care se întrepătrund, creînd, în jurul protagonistului său, textura densă a mitului tinereții fără bătrînețe și vieții fără de moarte, dar și o nostalgie a departelui, a Edenului pierdut, a lumii de dincolo. Andrei Gotea, un tînăr de treizeci de ani, născut în România, imigrant, cu familia, în Canada, întors în țară pentru a scăpa de dragostea sufocantă a părinților, un pribeag robit mirajului peregrinărilor „în deplină libertate”, fiind chiar și un „blogger de călătorii”, dar năzuind la scrisul literaturii, la discursul ficțional, căutînd textele de identificare a ființei sale interioare în Noul Testament și Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, care îl determină, iată, să aleagă calea binelui, „încăpățînat de a fi lipit de bine”, cum spune, pleacă într-o călătorie spre Ikaria, o insulă din estul Mării Egee, faimoasă, în toată lumea, prin longevitatea locuitorilor ei; în Ikaria, Andrei Gotea caută o iubire epuizată pentru Norna, dar, fără a mărturisi, speră să atingă locul unde oamenii uită să moară.
Glazura, structura de suprafață a romanului se regăsesc pe un nivel simbolic, protagonistul călătorind, în fond, spre centrul unei constelații simbolice care se țese în jurul său; Ikaria poartă (măcar) sonorități din mitologia greacă, cu Icar, omul care a îndrăznit să zboare spre soare cu aripi de ceară, iubita căutată e norvegiana Norna, cu numele zeiței destinului, dar și al ursitoarelor din mitologia scandinavă, zborurile cu avionul spre Ikaria sînt anulate, e grevă în Grecia, personajul fiind nevoit să urce pe vaporul Nostos („în grecește, nostos înseamnă întoarcerea acasă, care a dat nostalgia…”, spune protagonistul), pe drum, motorul ambarcațiunii se defectează, Nostos ancorează în portul unei insule mici, oarecare, s-ar zice, dintre sutele, poate miile de insule grecești; aici, Andrei Gotea îl cunoaște pe Stavros, primarul „micuței insule, netrecută pe hărți”, care îl informează că insula nu are un nume („Potrivit unei tradiții vechi, pe care au respectat-o cu scrupulozitate toate generațiile succesive – istorisește Stavros –, insula noastră are mai multe nume sau niciunul. Adică fiecare îi spune cum vrea, cum simte, și orice nume este binevenit, este acceptat”), îl invită să-i dea, și el, un nume, Andrei Gotea îi spune Noima, adică, țelul, scopul, menirea, după ce altcineva, pe vas, i-a spus Himera, iar Stavros însuși îi zice Ombilicos, adică Omphalos („Mie-mi place s-o numesc Ombilicos, ombilicul. Sau chiar Kentro, centrul”, precizează primarul), dezvăluind faptul că aceasta este adevărata Ikaria, cealaltă, de pe hărți, fiind un „surogat pentru turiști”; pe insula Noima sau Ombilicos, protagonistul trece în cealaltă lume, într-o „realitate paralelă cu realitatea”, bizarul primar Stavros este fereastra spre acel dincolo, o dovedește cu pro pria carte de identitate, conform căreia tocmai va împlini o sută de ani: aici e tărîmul tinereții fără bătrînețe și al vieții fără de moarte, un loc unde pare că timpul trece pe lîngă oameni fără să-i atingă și unde Andrei Gotea nu poate pătrunde decît pe un traseu inițiatic, călăuzit de Stavros prin cortine succesive, în spațiul magic al poveștii: „tot ce contează e povestea”, spune personajul care, coborînd pe insula fără nume, se mută din narațiunea propriei vieți într-o succesiune de narațiuni, în labirintul lor, la capătul căruia îl așteaptă Noima, menirea sa neștiută. Narațiunile succesive spun povestea altora, iar protagonistul capătă alte puteri, devine prozator, depozitar al acelor povești, martor tăcut, cronicar al unei lumi compuse din narațiuni, spuse/ scrise de oameni trăind, toți, versiuni ale realității: povestea lor e „despre durere și boală, despre suferință și moarte, despre greșeli, despre timpul scurs ireversibil și despre timpul, iată, petrecut în lumină. Despre viața care ajunge la capăt ca o lumînare care arde de tot. Pe scurt, despre sfîrșitul de neocolit”: Andrei Gotea e „depozitul” în care oamenii își predau poveștile, pentru ca naratorul, martorul, croni carul lor să părăsească viața de dinainte, simțind că, pentru el, este un plan pe care nu știe cine l-a gîndit și cine îl va pune în operă, altul decît traiectul previzibil din realitate.
Pe insula Noima, totul stă nu sub semnul magiei, fantasticului sau fantasmaticului, ci sub acela al neobișnuitului: lipsa numelui, clima specială, fără un curs univoc, ci „oscilantă, făcea salturi incredibile de la toamna mohorîtă și cu aer rece, aproape iernatică, depresivă, la anotimpul paradisiac, de primăvară-vară, unde totul e înflorire, desfătare, promisiunea fericirii și lumină nemărginită, nepieritoare”, oamenii care întineresc și aleșii care primesc un nimb, existența unei Grădini a Raiului („era un loc împrejmuit, cu o vegetație extraordinar de bine îngrijită, cu triluri de păsări și pomi încărcați de fructe, portocali, bananieri, lămîi, cu un izvor cu apă limpede, rece și parcă tămăduitoare, un fel de fons signatus, după cum grădina în întregime era un fel de hortus conclusus. Cu alte cuvinte, trimiterea era clară și transparentă: grădina aceasta se voia un fel de paradis terestru, care schițează și anunță paradisul ceresc”), dar, mai cu seamă, o misterioasă Casă de Sănătate, fondată de localnici împreună cu Biserica Ortodoxă, „mai precis cu mănăstirile de la Muntele Athos”, o instituție spitalicească unde sunt internate „cazuri disperate” din întreaga Europă ortodoxă – sînt fapte, locuri și oameni neobișnuiți, dintr-o ficțiune verosimilă, Gabriel Chifu avînd știința folosirii simbolurilor, fără a sufoca romanul și a-l transfera, astfel, în magic, basm, vrajă, science fiction, absurd, fantasmatic, deși numele lui Kafka e pomenit de cîteva ori. Gabriel Chifu atinge, doar, orizontul mito-poetic, ia de acolo ce-i trebuie, fără a se lăsa prins în hățișul lui fără ieșire. La Casa de Sănătate de pe insula Noima este și un Pavilion românesc, unde sînt internați pacienți în stare foarte gravă, fără speranță, veniți din România prin mijlocirea înalților ierarhi bisericești și a localnicilor conduși de Stavros, dar nu pentru a se vindeca, ci pentru a fi salvați, cei care merită, desigur: pe alte căi, precizează medicul-șef al așezămîntului de sănătate. Pacienții urmează să fie evaluați de o Comisie Medicală, condusă de doi bizari profesori, Maxim și Mic, al cărei translator este, iată, Andrei Gotea, transformat acum din narator și autor omniscient, în martor și cronicar. Tratamentul prescris de profesorul Maxim și profesorul Mic prevede o terapie prin narațiune: fiecare pacient își va scrie ori va spune în fața Comisiei Medicale și în prezența lui Andrei Gotea povestea vieții sa le, urmînd a primi diagnosticul și, firește, pronosticul speranței de viață.
Aici, în aceste confesiuni ale ce lor nouă pacienți din Pavilionul românesc, se află miezul romanului lui Gabriel Chifu care schimbă semnificativ registrul epic, ieșind din orizontul mito-poetic al neobișnuitului și legendelor, pentru a aborda altfel temporalitatea textului; Gabriel Chifu folosește aici unul dintre procedeele de veche tradiție în proza universală și redescoperit în epoca mai nouă a romanului: povestirea în povestire organizează structura de profunzime a narațiunii din În drum spre Ikaria, cu alternarea cinematografică a planurilor și unghiurilor de vedere. Fiecare pacient are povestea lui, unică, începînd cu doctorul Vlad Popa, imigrant în Germania, cu Tiberiu Bonar (care exersează multiplicitatea de identități, el este cel care amăgește/ se amăgește, în fond, un ins care a făcut repetate compromisuri și un împătimit jucător la cazinou) și cu bătrîna Angela Cîmpean, deținut politic, continuînd cu scriitorul Cristian Lazăr care ar putea fi un alter ego al autorului de pe copertă (în mărturia sa din fața Comisiei, se pot recunoaște ușor teme abordate de Gabriel Chifu însuși în editorialele din România literară, dar și o traiectorie cu unele puncte comune – într-un fel, Cristian Lazăr (re)face la Constanța experiența lui Gabriel Chifu de la Craiova –, iar consacrarea i-o aduc cronicile favorabile scrise de „marele critic” Mihai Tomescu – alt nume cu cheie la vedere – în „cea mai importantă revistă literară din București”), Dan Cosma și ispășirea păcatului, Petre Mareș, o persoană publică foarte cunoscută, avînd, însă, creierul atins de Alzheimer, Ion-Dorel Stanciu, lider al unui mare partid aflat la guvernare (iar timpul-epocă al romanului este anul 2017!), procurorul Valeriu Manea, măcinat de faptele săvîrșite și de angoasă, în sfîrșit, Sanda Dobre, o persoană cu uriașe tulburări de comportament.
În romanul lui Gabriel Chifu, personajul are o evidentă funcție de reprezentare; fiecare personaj care se confesează exprimă o tipologie, o serie: prin Angela Cîmpean, rezistența din munți contra bolșevicilor și deținutul politic; prin Valeriu Manea, procurorul fostului regim, nostalgicul antieuropean și periculos; Ion-Dorel Stanciu e liderul unui partid politic din „Românica noastră”; prin Vlad Popa, imigrantul român, unul din sutele de medici plecați în Occident; prin Cristian Lazăr, scriitorul și lumea literaturii; prin Tiberiu Bonar, cel care e dispus să facă diverse compromisuri; prin Petre Mareș, vedeta de televiziune; prin Sanda Dobre, funcționarul corupt dintr-un minister, care falsifică un act public, facilitînd, astfel, internarea, prin fraudă, în Casa de Sănătate, a procurorului și liderului de partid. Tipologiile pe care le reprezintă și poveștile acestor personaje, cărora Gabriel Chifu le face portrete memorabile, (re)constituie o panoramă a lumii românești de azi: în Casa de Sănătate de pe insula Noima se află „o mică Românie, un concentrat de România”. Are dreptate Nicolae Manolescu cînd spune că „nu cred că există cititor capabil să ghicească, fie și după ce l-a parcurs aproape în întregime, cum se va sfîrși romanul lui Gabriel Chifu”. În adevăr, finalul romanului e cu totul surprinzător, de o marcată originalitate și trimite povestea lui Andrei Gotea înapoi, în zona înalt simbolică de unde a venit. Comisia Medicală își prezintă concluziile, cei doi profesori urmînd să ia cu ei trei dintre pacienți – Angela Cîmpean, deținutul politic, Dan Cosma care s-a mîntuit prin ispășirea păcatului și Andrei Gotea al cărui proiect de viață este să facă bine aproapelui și să fugă de rău – pentru a-i transfera la Centrul care i-a trimis, o destinație „vagă și misterioasă”, unde vor ajunge „pe calea aerului”. Profesorul Maxim și profesorul Mic par doi judecători; la puțin timp după judecata de la Casa de Sănătate, pe o plajă pustie, Andrei Gotea e martorul metamorfozării lor: ‘’Profesorul Maxim și profesorul Mic parcă întineriseră miraculos, amîndoi, izbitor: mărunțel unul, uriaș celălalt, dar cu chipurile întoarse în timp, la vîrsta de douăzeci de ani și cu trupurile tinere și curate, neerodate și fără puzderia de beteșuguri pe care, așa cum arătaseră cu prisosință la Casă, în cursul audierilor, le dobîndiseră de-a lungul vremii. În plus, erau înconjurați de o lumină orbitoare, mai intensă decît lumina soare lui și care părea că izvora din ei și se răspîndea în preajmă, alcătuind un fel de teritoriu strălucitor, aurifer, în aerul amiezii. Cei doi aveau nimb. Dar, încă și mai izbitor, amîndoi erau înzestrați cu niște aripi enorme, albe, pe care le purtau cu grație, ca și cînd ar fi fost ceva normal. Semănau teribil cu niște arătări îngerești pe care le admirasem cîndva, în nu știu ce loc. Mă chinuiam să-mi aduc aminte unde. A, da, mi-am amintit, erau leiți îngerii strălucitori pictați pe stîlpii Bazilicii San Giovanni in Laterano, din Roma! Curînd, cele două ființe chiar și-au deschis larg aripile și s-au ridicat în văzduh, pierzîndu-se după stîncile care intrau în apa mării”.
Finalul romanului În drum spre Ikaria e surprinzător și deschis la cel puțin două lecturi. Grecul Stavros ar vedea în cele două ființe cu aripi, care se înalță de pe plaja pustie a insulei Ombilicos, pe cei doi vulturi trimiși de Zeus, dinspre punctele cardinale opuse, Estul și Vestul, pentru a fixa, la locul întîlniriilor, centrul lumii, Omphalos, Ombilicos. Dimpotrivă, gîndirea creștină și cultura teologică îl fac pe Andrei Gotea să vadă, în această scenă, o secvență de la Judecata de Apoi, cu cei doi îngeri trimiși să-i ia cu ei pe cei buni și să-i lase dincoace, în iad, pe cei răi.
În drum spre Ikaria e un roman de excepție, iar literatura noastră de azi și-a găsit în Gabriel Chifu pe unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai săi; proza lui Gabriel Chifu este un capitol din actualitatea noastră literară peste care nu se va putea trece.