Reţeta supraviețuirii

E o regulă draconică aceea că valoarea unei vieți se dezvăluie după ce decorul i-a fost distrus. Prin decor înțeleg cadrul de împodobire cu aparențe plăcute, acea butaforie comodă din a cărei voluptate fiecare ne facem un țel subînțeles. Un scaun, o canapea, o cadă de baie sau o masă pe care să-ți sprijini coatele sunt tot atîtea fleacuri alinătoare din a căror îmbinare se ivește putința de a învinge plictisul unei zile fade. Din cinci obiecte anodine poți scoate o ambianță de atmosfera căreia îți atîrni tihna minții, și e îndeajuns ca măruntele acareturi să dispară ca de armonia în care îți băltești sufletul să se aleagă praful. Și atunci, în locul rutinei pe temei de repere casnice apare disperarea izbucnită din pierderea jaloanelor liniștitoare.

E cazul tipic al deținuților politici, cărora condițiile de exterminare le-au furat efectul mîngîietor al decorului. Să stai 15 ani într-o celulă fără aer, cu ferestrele oblonite spre a împiedica pătrunderea luminii, să-ți lași privirea să alunece invariabil pe același petec de ciment de pe pereți, fără să vezi un copac, un fir de iarbă sau un picior de femeie, să-ți faci nevoile în tineta de la capul patului și să simți cum putoarea se întinde în fiecare milimetru din spațiul celulei, să nu ai baie, noptieră, oglindă sau spetează de scaun, să uiți să vorbești după ani de izolare și să pierzi șirul zilelor pînă la a nu mai ști în ce lună, an sau săptămînă ești, să nu vezi decenii la rînd o carte și să-ți ții gamela pe genunchi pentru că nu ai pe ce s-o sprijini, să-ți mesteci în somn limba din cauza foamei și să te miri dimineața că ai gura plină de sînge – toate aceste „podoabe“ carcerale definesc pierderea acelui decor fără de care șansa de a rămîne întreg la minte e minimă.

Singurul mod prin care un deținut poate îndura pierderea decorului este să uite că l-a avut vreodată, convingîndu-se că între cel care a fost înainte de arestare și cel care stă în carceră nu e nici o legătură: doi inși cu totul diferiți între care nici o continuitate de destin nu poate fi întrezărită. E cazul lui Dan Lucinescu, născut la 21 mai 1927 la Botoșani, o mirabilă figură a închisorilor din România. Tînărul a intrat în pușcărie la 21 de ani și a ieșit la 36, hidos ca un strigoi și slab ca un sfarog, dar cu mintea scăldată într-o lumină a bucuriei cum numai la sfinți, nebuni sau drogați poți întîlni.

Secretul supraviețuirii lui Dan Lucinescu a stat într-o mutație a minții: într-o „decuplare de lume și înșurubare în cloacă“, lumea fiind viața de dinainte de închisoare, iar cloaca fiind climatul sordid al celor 15 ani de recluziune. Lucinescu și-a spus de la bun început că, pentru a rezista, trebuie s-o rupă definitiv cu trecutul, să-și ucidă identitatea civilă și să renască în pielea unui ins pentru care universul se mărginea la patru pereți, o tinetă, un pat fără saltea și o gamelă. Intuia că, dacă nu ar fi acceptat integral nenorocirea, apucîndu-se din contră să-și facă sînge rău, posibilitatea de a înnebuni era uriașă. Dar, intrînd în zeghea unui deținut perfect, fără memorie, fără dorințe și fără vreun proiect privind viitorul, timpul se oprea din curgere, lăsînd loc unei clipe impersonale, a cărei dîră se dilata la nesfîrșit. Înlăuntrul acelei clipe, mintea îi plutea într-o beatitudine pe care, rațional vorbind, nu o poți pune decît pe seama scrîntelii. Numai că deținutul nu era nici smintit, nici drogat și nici prost.

bucuria cu care și-a petrecut detenția e cu atît mai mirabilă cu cît insul nu avea stofă mistică, aplecarea de a se ruga neintrîndu-i în obișnuință. În loc de rugăciuni, rumega exerciții de matematică, pe care le depăna la nesfîrșit în cap, pentru ca, atunci cînd a făcut rost de un ciob de sticlă, să-l acopere cu o peliculă de săpun, să răzuiască praf deasupra și să-l folosească ca pe o tablă minusculă. Pe ea își scria, cu ajutorul unei așchii de os, problemele de perspicacitate. Numai că luxul tablei nu a durat mult. Gardienii i-au confiscat-o și, drept pedeapsă, l-au trimis la carceră, unde a stat o săptămînă într-o cușcă de ciment pînă într-atît de strîmtă încît nu se putea întinde pe jos. Pe un ins oarecare, umezeala, frigul și foamea de acolo l-ar fi adus într-o stare de descompunere jalnică, numai că la Lucinescu carcera a culminat cu cea mai fericită perioadă din viață, pînă într-atît de fericită că citindu-i mărturia îți vine să te freci la ochi: „Totul în jurul lui deveni binecuvîntat. În tăcerea similară morții se simți cuprins de o imensă lumină interioară, cu o stare de bucurie atît de pronunțată, încît îi veni să cadă în genunchi în apa băltită de pe podea și să mulțumească marelui har divin pentru tot ceea ce i se oferea. Niciodată în existența lui nu simțise o stare de beatitudine ca în acele momente, cînd își simțea ochii umezi de lacrimi. Despre acea trăire unică, ani în șir după ieșirea din detenție, Pep făcu eforturi de a reconstitui temporal secvențele vieții duse timp de șapte zile în întuneric total, în frig și apă, fără mîncare și în imposibilitate de a se odihni. Fenomenul la care participase era unic și nu la îndemîna unei logici telurice […] Ceea ce a reținut Pep din acea perioadă cu destulă precizie fu lipsa totală de funcționare a memoriei. El nu a putut verifica prin posibilități proprii cît a stat în acel mormînt, o săptămînă, un an, un secol.“ (p. 306).

Cine poate judeca, cu puterea rațiunii, pleașca numinoasă a unei asemenea mărturii? Cine are îndrăzneală de a se pronunța, cu autoritate lucidă, asupra destăinurii din carceră? Volumul Jertfa e plin de confidențe în marginea unor trăiri asupra cărora psihologii nu pot decît să tacă.

Dincolo de acceptarea necondiționată a nenorocirii, a doua mutație din mintea lui Lucinescu a stat în întîmpinarea fiecărei ședințe de tortură cu speranța că în sfîrșit va fi omorît. Unui om care murise pentru lumea din afară, o a doua moarte prin schilodire în bătăi nu-i putea fi decît o eliberare binevenită, iar Lucinescu intra în camera de tortură vesel ca un spiriduș, privindu-i cu dragoste pe călăi. Numai că aceluia care își dorește moartea Dumnezeu îi face în ciudă, dăruindu-i soartă longevivă.

un asemenea episod s-a petrecut la Pitești, în camera 4 Spital, cînd Eugen Țurcanu a pus doi subalterni să-l bată cu ciomegele pe Lucinescu, care, în timpul căsăpirii, a stat în picioare. Cei doi, așezați în stînga și dreapta, au început să-l lovească ca la forjă, prin alternanță, în trunchi, în coaste și brațe. Rezultatul pare desprins dintr-o nuvelă fantastică: „Orice activitate în restul camerei încetă, fiecare privind desfășurarea acelui spectacol unic pentru ei, în care doi indivizi loveau cu parii din răsputeri, ajungînd leoarcă de transpirație, iar cel agresat rămînînd impasibil, fără să scoată nici cel mai mic zgomot, iar pe figura lui, în loc de masca groazei și a suferinței, să iradieze o mare seninătate și desprinderea totală de tot ce se petrecea în jurul lui. Din cînd în cînd, torționarii, leoarcă de transpirație, se uitau țintă la Pep, neputînd pricepe nimic din ce se întîmplă. La un moment dat, descumpăniți, uitîndu-se unul la altul, aruncară ciomegele și-i întoarseră spatele lui Pep, care-i privea mirat, cu compasiune, pentru toată contorsionarea de pe chipurile lor. Fu un moment de real dezechlibru pentru toată echipa de asasini din cameră.“ (p. 191). Îi rog pe omniscienții cunoscători ai fiziologiei umane să-mi explice, în chip logic și coerent, misterul acestui episod.

Din astfel de peripeții cu totul descreierate e alcătuit volumul Jertfa. Lucinescu își scrie memoriile la persoana a treia, dintr-un scrupul de modestie cu totul neavenit. Pesemne că dorința de a fi cît mai detașat i-a inspirat nesuferitul procedeu de a vorbi despre sine făcînd uz de personajul „Pep Leonte“. Dar, față de atrocitatea amănuntelor din carte, viciul de procedură retorică e minor.

Concluzia e înfiorătoare: cine nu vrea să înnebunească după ce decorul vieții i-a fost luat, are două soluții: să accepte fără rezerve infernul, adaptîndu-se la aerul lui mefitic, sau să întîmpine cu bucurie tortura, pentru a scăpa de chin cu picioarele înainte. Autorul a recurs la ambele și a scăpat. Astăzi, la 93 de ani, în ciuda sechelelor, Dan Lucinescu este în viață. Cum Dumnezeu a reușit să supraviețuiască celor 15 ani de regim exterminator e o taină pe care volumul Jertfa o atinge fără s-o lămurească.