Relativism din respect pentru absolut

Pe drept cuvânt, Cornel Regman a fost integrat celei de a patra generații maioresciene, întrucât fostul cerchist a militat împotriva improvizației, a superficialității și a mediocrității. Practician al cronicii literare în întreaga carieră, fără a avea pretenția de a se specializa într-un anumit gen, el s-a arătat a fi drastic cu diletanții, cu nechemații lipsiți de talent ori de seriozitate profesională. Acestora le-a atras atenția asupra a ceea ce înseamnă profesionalizare în critică: „«Îndrăzneala» unora de a ataca cele mai nepotrivite materii, pentru care nu sunt deloc pregătiți, s-ar solda în orice alt domeniu cu urmări grave, poate chiar cu pierderea vieții. În literatură asemenea nesocotințe pot fi primite cu ovații, ba chiar se vor găsi purtători de condei care să integreze momentul într-o serie istorică cel puțin europeană” (Cică niște cronicari…, Ed. Eminescu, 1970, p. 59). Doar exercițiul constant în coloanele de revistă afectate cronicii literare, bogata experiență și conectarea lor pot transforma un cronicar în veritabil critic: „cronica literară exigent practicată e o forjă în care ideile se densifică, gustul estetic se mlădiază, nuanțele sporesc, judecățile se fortifică, iar ceea ce era numai cutezanță devine curaj și forță morală” (Colocvial, Ed. Eminescu, 1976, p. 257).

Din remarcile pe care le face Cornel Regman asupra unor colegi de breaslă, se poate schița o adevărată tipologie a neaveniților. Din prima categorie face parte „articlierul harnic”, adică un cronicar eseist și, la nevoie, chiar filosof literar: „Fără convingeri care să merite să fie susținute, acesta poate scrie orice, oricând și cu maximă expeditivitate. Și mai ales oricum (s.a.). După cerere și sugestie. În plus, inodor, incolor și insipid, tot ce i se poate pretinde ca o virtute supremă e să rămână așa, adică perfect inodor, incolor și insipid sau, cu alte cuvinte, corect gramatical și logic în inexpresivitatea sa” (Cică niște cronicari, p. 158). A doua categorie o constituie „umplătorii ocazionali de spații tipografice”, care „atacă subiecte de ultimă oră, de obicei câte un comentariu oportun la o carte «bine cotată», substituindu-se cu abilitate unor obligații ce-ar reveni, la alt nivel de răspundere și exigență, mai ales criticilor din redacție. Un dram de sfială îi împiedică însă pe aceștia să supraliciteze prin flatare un subiect o dată tratat, ceea ce explică suspinul de ușurare cu care primesc și publică orice inițiative de acest fel venite din afară” (Ibidem). În a treia categorie este introdus „poetul sau prozatorul cu nazuri de eseist sau chiar de critic” (Ibidem), iar a patra categorie o formează „criticul-trubadur”, acest specimen fiind „înzestrat cu o știință specială de a pișca struna la momentul oportun, de a întreține artificial o faimă sau alta. «Aleasa inimii» putea fi uneori o personalitate putinte sau încă putinte, ușor de gâdilat, câte un director, redactor-șef…” (Ibidem, p. 300).

Mai pot fi categorisiți „hedoniștii”, care încearcă să imprime o nouă falsă direcție din interiorul unei „bisericuțe-cazemate”. Hedonismul fiind legat de plăcere, la ei primează bunul-plac: „Bunul-plac de a se droga cu vorbe, bunul-plac de a înălța osanale din pur senin, bunul-plac de a osândi sau a trece sub tăcere, păstrând apa rența celei mai desăvârșite obiectivități, bunul-plac de a-și apăra și susține interesele în văzul public, […] bunul-plac de a stabili o politică a bunului-plac” (Ibidem, p. 230). În fine, o categorie apropiată de „bisericuțe-cazemate” este alcătuită din „criticii de casă”, care adoptă principiul laudei nediferențiate și iau pe toți cei criticați în brațe. Dar, cum capacitatea de a îmbrățișa este redusă („qui trop embrasse mal étreint”, spun francezii), se impune necesitatea unor opțiuni și a întrebării pe cine iubesc ei. Indiferent de răspuns, cu siguranță că vor fi, la rându-le, iubiți de cei pe care i-au lăudat nediferențiat și fiecare dintre ei „primește chiar pupături…” (Noi explorări critice, Ed. Eminescu, 1982, p. 258).

Cornel Regman era de părere că un critic trebuie să se confrunte, cel puțin o dată în cariera sa, cu opera marilor scriitori, pentru a-și putea demonstra calitățile disociative și de sinteză. Prin puterea exemplului personal, el a scris cărțile despre Ion Agârbiceanu (văzut drept o natură demonică, tipurile de personaje realizate fiindu-i pe măsura creatorului lor) și Ion Creangă. S-a văzut deja în Cornel Regman un afin al humuleșteanului prin impresia de sfătoșenie și de familiaritate pe care o degajă rândurile sale, atunci când aceasta nu este nuanțată prin inserții malițioase. Dar critica sa „hâtră”, pricinuitoare de răni provocate cu blândețe și în șagă, a apelat mereu la argumente de bun-simț. Chiar dacă turnúrile frazelor sunt uneori anecdotice, atitudinea este neconcesivă, presărată cu ironii deconcertante, iar râsul (deloc „homeric”), care nu sună a batjocură răutăcioasă, este al unui moralist satiric în fața stupidității și a inculturii. La rândul ei, ironia – care împrumută forme diverse (calambur, bășcălie, parodie și, arareori, formă agresivă) – este modalitatea preferată la care se recurge pentru penalizarea cu inteligență a insuficiențelor. Iar umorul, prezent când jucăuș, când aspru în texte, este condensat în „antologia” Reflexii și re flexe. Aforisme vesele și triste.

Deși a fost mereu atent la ierarhizări axiologice, longevivul cronicar nu s-a preocupat și de situarea literaturii noastre în context european. Este drept că, în spațiul afectat cronicii de întâmpinare, astfel de contextualizări sunt puțin operabile, însă o operă critică de-o viață scrisă cu limitări teritoriale autoimpuse pare a fi totuși nedusă la capăt. Parcurgerea timp de șase decenii a unui itinerar literar variat i-a înlesnit fostului cerchist aruncarea unei priviri panoramice autorizate asupra literaturii noastre. Ar fi putut scrie o istorie a literaturii române? Cu siguranță că da, însă nu s-a apucat nici măcar de o istorie a Cercului literar de la Sibiu, deoarece nutrea convingerea că, asemenea antologiilor, istoriile literare, din dorința de a fi complete, sunt părtinitoare cu mediocritatea și, prin urmare, ajung să fie nivelatoare. Nu cred că acesta este un argument temeinic, deoarece nimeni nu poate obliga pe un istoric literar să construiască un canon al său cu scriitorii mediocri, deși asupra lui se vor exercita diferite forme de (o)presiune, venite din toate părțile, fie și sub forma lingușelilor.

Adevărul este că nu toți cronicarii și foiletoniștii acaparați de ritmul acestei îndeletniciri „la firul ierbii” (și al buruienilor) mai au suflu să ia înălțime pentru a arunca priviri sintetice în jur. Important este că autorul „explorărilor în actualitatea imediată” s-a mulțumit cu ceea ce a întreprins în specialitatea pe care a slujit-o și nu reiese din mărturisirile sale că ar fi manifestat bovarismul marilor sinteze. Cronicarul Regman nu a avut „tentația «cărămidalului»” (Noi explorări critice, p. 123), de care îi acuză pe Dumitru Micu și Z. Ornea, el asumându-și toate responsabilitățile ce decurg din practicarea unei îndeletniciri critice ingrate și absorbante axate pe actualitatea literară. A fost ferm convins că „Replici ca: «nu știu», «n-am citit», «nu mi-a picat în mână», ce se mai aud uneori prin redacții, n-au cum să facă parte din limbajul cronicarului literar competent” (Cică niște cronicari…, p. 9).

Fiind ținta a tot felul de dușmănii, Cornel Regman s-a întrebat ironic: „Ce-i de făcut? Poate să căutăm alte cuvinte, cât mai pacifice și civilizate, cât mai liniștitoare, care să îndepărteze din capul locului bănuiala oricărei agresivități, eventual chiar să îmbie (ca reclamele unor case americane de pompe funebre) la confort și chietudine…” (Colocvial, p. 164). În cursul unui interviu, își exprima o mare nedumerire: „Acuma, nici nu mai știu. Ironia să-mi fi produs atâția dușmani sau justețea unora dintre argumente, neplăcute celor găsiți descoperiți” (Ultime explorări critice, Ed. Atlas, 2000, p. 197). Cred că și una, și alta. În orice caz, cronicarul a adoptat întotdeauna în comentariile sale un ton urban („Înjurăturile românești cu trimitere fac parte din mătalimbaj (s.a.)” – Reflexii și reflexe. Aforisme vesele și triste, Ed. Jurnalul literar, 1997, p. 42). Fostul cerchist nu se recunoaștea a fi drept un „dur”, ceea ce nu înseamnă că nu s-a delimitat de critica numită de Paul Zarifopol „blajină”. Sigur, cultivând franchețea și ironia, chiar micile răutăți, el n-a avut cum să rămână fără inamici, care i-au reproșat lipsa de gust estetic. Or, o mare calitate a lui Cornel Regman constă tocmai în finețea gustului, dovedită prin practicarea unei critici cu adevărat estetice.

Devotamentul față de „critica lucrătoare” cotidiană a presupus pentru devotul cronicar o reiterată „selecție din selecție”, însoțită de o profundă insatisfacție ce nu trebuie confundată cu acreala, cu indispoziția biliară sau cu scepticismul descurajant. Pentru el, critica a reprezentat „o disciplină care relativizează tot timpul din respect pentru absolut” (Ibidem, p. 40). Tentat mereu de evoluția „de la imperfect la mai puțin ca perfect”, atitudinea critică manifestată i-a fost mereu stenică, plină de luciditate, de simț de observație acut și de rigoare conceptuală. Cornel Regman a rămas de-a lungul anilor un cronicar literar preocupat de „cărți, autori, tendințe”, adică de tectonica literaturii momentului, de mișcările abia sesizabile ale curentelor literare, de schimbările de sensibilitate în receptare (câteodată dădea impresia că se confesează cititorului, făcându-l părtaș la gândurile și neliniștile sale). Profesionalismul, imparțialitatea și ținuta critică antrenantă au fost calități ale lui Cornel Regman care ne obligă să scriem cu atitudine respectuoasă față de el la centenarul nașterii.