Profesorul de teoria literaturii

Cartea recent apărută a lui Nicolae Rață-Dumitriu (Eseuri de teorie literară, București, 2019) a fost o carte mult așteptată, dar pe care unii deja nu o mai așteptau: surpriza plăcută a acestei ediții poate fi înțeleasă doar de cei care au urmărit activitatea dispusă pe decenii a profesorului de Teoria literaturii de la Facultatea bucureșteană de Litere, dascăl excelent și scriptor retractil, ce amâna continuu așternerea pe hârtie a ideilor.

Am regretat amarnic că marele lingvist Jacques ck nu și-a publicat cursul de Istoria limbii române pe care am avut șansa să-l urmez în anii III și IV de facultate; decenii la rând, caietele pe care consemnasem cu atenție formulele etimologice ale profesorului au reprezentat pentru mine cea mai reușită sinteză de gramatică istorică românească, rămasă din păcate doar în notițele unor foști studenți. Nicolae Rață-Dumitriu aparține aceleiași familii de spirite – aceea a erudiției și a analizei desfășurate exclusiv oral. În aceste condiții, cele nouă studii de teorie literară ce compun volumul de față devin piese prețioase salvate din naufragiul timpului.

Centrul de greutate al cărții îl formează trei contribuții consacrate stilisticii. Li se pot adăuga alte trei analize specializate (despre conotație și denotație, despre metafora la Blaga sau despre metaforă în hermeneutica anilor 1970), toate legate în fond de stilistică. „Volumul nu-și propune să dezvolte un punct de vedere nou, ci să ofere un bilanț asupra problemelor și soluțiilor articulate până acum. De aceea, el are un asumat caracter de inițiere” (p.343), spune cu modestie autorul însuși. În special condiția poietică a stilisticii ca disciplină pare să-l fi preocupat permanent pe autor.

Mai întâi, o surpriză cronologică: cele trei studii teoretice de bază au fost scrise la mare distanță unul de altul (Critica stilistică datează din 1970, Încercare de sistematizare a definițiilor lingvistice date literaturii – din 1998, iar Conceptele și experiența literară – din 2004); unitatea lor pare însă perfectă. Același tip de analiză și de formulare ne întâmpină în vasta sinteză numită Încercare de sistematizare…, cât și în Critica stilistică, situată la distanță de decenii. N-am putea spune că teoreticianul n-a evoluat: constatăm mai degrabă că el s-a aflat încă din tinerețe în posesia instrumentarului teoretic și că după aceea doar l-a rafinat discret. Rezultatul: concluziile studiului consacrat lui Tudor Vianu (1986) le întâlnesc pe cele din Critica stilistică (1972).

Ceea ce realizează fără emfază autorul este evaluarea exactă și inteligentă a stilisticii structuraliste. Începând cu problematica teoretică a acesteia, continuând cu principalii ei corifei și terminând cu bibliografia teoretică, asistăm la descrierea structuralismului din anii 1960-1980 în raport cu stilistica. Dacă dorim să aflăm ce a adus nou mentali ­tatea structuralistă în dificila problemă a raporturilor dintre limbaj și literatură, ne adresăm cu încredere celor trei studii din cartea semnată de Nicolae Rață-Dumitriu, paginilor scrise de el fără patimă și fără izbucniri polemice. Admirăm modul în care un teoretician contemporan stabilește contribuția deceniilor 1960-1980 la definirea și la analiza literaturii: nu e puțin lucru!

Parcă pentru a sublinia semnificația pedagogică a demersului său, autorul își încheie studiile cu concluzii formulate sintetic: paginile 147-160 din Încercare de sistematizare… ori paginile 219-226 din Critica stilistică spun în puține cuvinte esențialul.

Un ase­menea spirit înclinat spre geo metrie și spre schemă face ca volumul Eseuri de teorie literară să aibă aerul unui manual, în sensul benefic al termenului. Autorul rămâne un maestru în a explica publicului originali­tatea gândirii lui Spitzer, Auerbach sau Jakobson; raporturile structuralismului cu stilistica reprezintă un capitol strălucit din istoria gândirii literare, dar un capitol practic încheiat. Îl regăsim desenat cu inteligență și precizie în această carte.

Să menționăm că volumul beneficiază de o inspirată prefață a lui Mircea Martin. Scris cu căldură și cu profundă înțelegere pentru autor, un Cuvânt înainte schițează portretul profesorului pe care generațiile noi nu l-au mai putut cunoaște direct.

La începutul anilor 1960, colegii și chiar unii studenți îl porecliseră pe Nicolae Rață-Dumitriu, cu evidentă simpatie, „Maître Rață” sau „Maestrul Rață”. Numele i-a rămas și a străbătut deceniile. Fusesem cu toții frapați de modul în care acest bărbat de statură mică se impunea prin discursul său subtil și comprehensiv. Volumul de față confirmă, la ani de zile distanță, calitatea de „maestru” a autorului său.

Se cade să salutăm apariția lui ca pe un eveniment. În fond, câți oameni pe lumea asta reușesc să-și transforme „porecla în renume”?