în Spiritul Legilor, Montesquieu afirma că „puterea absolută corupe absolut“. Pornind de aici oare am putea spune că puterea distribuită în mod democratic corupe prin mijloace democratice chiar însăși esența democrației sau nu?! Dar puterea nu se distribuie, ci se ia, uzând de forță. Ea încape pe mâna celor suficient de puternici ce acced la ea. Dar nu suficient de puternici ca s-o poată domina.
Puterea absolută îl corupe pe stăpânitor, care se lasă stăpânit de ea, dar – și aici e paradoxul – îi corupe și pe supuși. Amintirea epocii de aur ne poate spune în ce fel.
Cercetătorii de la Universitatea Lausanne au investigat, acum mai bine de o sută de ani, acest fenomen, căutând să disece mecanismele psihologice prin intermediul cărora puterea de ordin politic sau moral afectează personalitatea umană. În acest sens, a fost constituit un grup de voluntari, care au fost supuși la o serie de teste, menite să stabilească diferențele de comportament și de caracter ale fiecărui subiect. A urmat etapa a doua: „jocul de-a dictatura“, când participanții au intrat în rolul liderului absolut, având posibilitatea de-a lua decizii, printre care și „diminuarea sau chiar eliminarea totală a profitului sub formă de dividende de la membrii grupului, proporțional cu creșterea propriilor venituri“. Rezultatele au confirmat ipoteza expusă inițial: subiecții care aveau tare de comportament legate de onestitate n-au rezistat tentațiilor, gradul lor de coruptibilitate crescând proporțional cu puterea investită. Dar și cei onești s-au arătat a fi coruptibili. Nici un participant nu a fost imun față de natura corozivă a puterii. Soluția la care au ajuns cercetătorii pentru diminuarea efectelor nocive ale puterii a fost: supravegherea. Menținerea sub control a liderilor, prin crearea unor instituții și mecanisme care să nu permită liderilor să ajungă să dețină puterea supremă. Ușor de spus, dar greu de pus în practică. Și asta deoarece în momentul în care se crea un grup care monitoriza acțiunile unui lider cu tendințe dictatoriale, automat se crea un reflex: în cadrul grupului de supraveghetori apărea un lider care, prin intermediul pârghiilor puse la dispoziția sa, avea tendință de a submina puterea dictatorului, transferând-o asupra sa. Astfel încât, la un moment dat, grupul ce supraveghea modul cum utiliza puterea un dictator se transforma el însuși într-o putere dictatorială.
Noile forme de dictatură, din ce în ce mai subtile apărute în epoca noastră, pe cât de insesizabile, pe atât de periculoase, ne arată însă că nici un mecanism și nici o instituție nu pot dezamorsa tendința de a se ajunge, sub o formă sau alta, la controlul absolut asupra societății, și asta deoarece cei care răspund de supraveghere sunt tentați să preia instinctiv pârghiile puterii. În fond, azi ca și ieri, serviciile secrete trăiesc sub obsesia că orice formă de libertate trebuie controlată. Controlul se face prin manipulare, care devine, iată, una din formele dictaturii. Chiar și a celei de natură democratică.
Singura soluție de rezolvare a problemei puterii este suprasaturația. Ajuns la suprasaturație, dictatorul își pierde nu numai simțul rațiunii, ci și instinctul de conservare subminând prin acțiunile sale, din ce în ce mai aberante, puterea care i-a fost dată. Și astfel, atunci când nu mai e nici o speranță de schimbare, puterea se surpă de la sine.
nimeni însă nu poate scăpa de tentația puterii. Ea e un instinct cu rădăcinile adânc împlântate în inconștientul colectiv, dominat de diverse forme de arhetipuri. În momentul în care cineva, apelând la rațiune sau voință sau, de ce nu?, la credință, caută să-și smulgă din suflet această dorință, va constata că e golit de o parte din forța sa vitală.
Setea de putere îl bântuie pe dascălul de vocație, dar și pe elevul silitor. De ea nu scapă nici oratorul, nici preotul, nici filozoful, și nici călugărul ce se refugiază în chilia sa ca să fie cât mai departe de tentațiile dorințelor lumești.
Dominația asupra celuilalt poate fi făcută prin forță, dar și prin smerenie duhovnicească. În Pateric se povestește, de pildă, că într-o zi o ceată de tâlhari a năvălit în chilia avvei Ioan Persanul și că, după ce răufăcătorii l-au deposedat de toată sărăcia lui, călugărul a luat un lighean și i-a rugat pe răufăcători să-l lase să le spele picioarele. Și atunci hoții, treziți ca dintr-o transă, s-au rușinat și s-au pocăit pe totdeauna. Aceasta deoarece în sufletul lor a pătruns căința. Sau poate că ei n-au putut rezista ispitei de-a urma, călcând prin deșert, calea celor doisprezece apostoli, cărora Iisus le-a spălat picioarele. Tentația de a deveni apostoli era prea mare. La rândul său, avva Ioan Persanul a avut și el un moment de slăbiciune și de cumpănă, gândindu-se că făcând acest gest l-a sfidat pe Iisus. De aceea, el s-a căit încercând să aducă în suflet starea de smerenie. Dar imaginile chipurilor iluminate ale adulatorilor săi și imaginile aureolelor oglindite în apa murdară din lighean continua să-l tulbure. Cine i-a dus spre pocăință, se întreba în chilia sa pustnicul, eu sau Mântuitorul? „În tine a coborât Mântuitorul, o clipă ai fost El, și asta ar fi trebuit să-ți fie de ajuns“, îi răspundeau pereții reverberând în pustiu gândurile lui. Iar din pustiu răsunau acum alte voci și alte ispite, de care pustnicul nu se putea mântui nici ziua, nici noaptea: „Dacă ai fost Iisus, de ce nu poți să rămâi Iisus pe totdeauna?“
Într-un articol dedicat lui Samuel Beckett, Eugen Ionescu spune că nu condiția socială sau politică îl împinge pe om spre putere sau spre suferință. Suferința omului are o cauză existențială și o alta ancestrală, metafizică. „Toate societățile sînt rele, întreaga omenire, întreaga creație trăiește de la început în suferință. Dacă devii conștient de lucrul acesta, nu poți să nu suferi. Dacă nu devii conștient de el, îl resimți ca pe o suferință inconștientă. A te naște și a muri, iar între naștere și moarte a ucide pentru a te hrăni nu e admisibil. Creațiunea e ratată. Trebuie refăcută. Nu ne vorbesc Cărțile Sfinte de o lume reînnoită?“ Prin urmare, răul trebui căutat în modul în care a fost croită lumea. Setea de putere, de dominație asupra celorlalți, ține în fond de supraviețuire. „Condiția socială nu face decât să atenueze întrucâtva sau să agraveze răul fundamental de-a fi în lume; orice viață înseamnă luptă și suferință. Întregul univers e suferință: agresiune, apărare – iată esența vieții. Ne apărăm, luptăm unii contra altora, ne devorăm unii pe alții, ca să mănânci, ești obligat să ucizi, deoarece trăim într-o economie închisă: nimic nu vine de aiurea… Fiecare parte agonizează pentru toți și pentru totul. Moleculele noastre se devoră și ele unele pe altele. Dacă privești la microscop o picătură de apă ori o picătură de sânge, vezi în ea război, destrucție, masacru… Asta-i legea naturii, legea vieții“ , afirmă Eugen Ionescu. Dacă Dumnezeu dorește, după cum spun Cărțile Sfinte, să facă o lume nouă, atunci ar trebui s-o facă după alte legi și alte principii. Răul existențial ce propulsează setea de putere nu-l pot stopa nici democrațiile, nici revoluțiile, care, după cum spune autorul Rinocerilor, nu fac decât „să înfunde și mai adânc omul în nenorocirea lui.“
Tentația dobândirii puterii absolute, inclusiv aceea de creare a unei lumi noi, a bântuit multe spirite începând cu Antichitate și până în prezent. În fond, și Napoleon, și Hitler, ca să nu mai vorbim de Lenin, Stalin, Mao sau chiar Ceaușescu au încercat să schimbe lumea după chipul și asemănarea lor. Crearea omului nou și a unei societăți mai drepte s-au soldat întotdeauna cu eșec. Între timp însă lumea a evoluat, iar mijloacele de dominare s-au pervertit, căpătând forme din ce în mai subtile, mai halucinante. Setea de putere a rămas însă același. Spațiul real s-a intersectat cu cel virtual, dând naștere la noi tentații.
Mai zilele acestea se vehicula ideea că în ultima perioadă Google dezvoltă tehnică militară bazată pe roboți, dorind ca „până în 2030 să aibă tehnologia necesară pentru a introduce în corpul omenesc milioane de nanoboți (mini-roboți, de dimensiune moleculară)“, prin intermediul cărora creierul uman să poată fi conectat pe internet, iar neocortexul la computer! Nici Facebook-ul nu pare să se lase mai prejos decât concurentul său, investind miliarde de dolari în industria realității virtuale. În ce scop, aflăm de la însuși Mark Zuckerberg , co-fondatorul și președintele rețelei Facebook, care afirmă că „dezvoltă Realitatea Virtuală, întrucât cea reală i se pare nesatisfăcătoare, aceasta putând deveni mai bună decât lumea reală în care trăim“.
Iată deci, că nu suntem departe de recrearea lumii, după alte legi și alte principii. În această lume nouă s-ar putea să nu mai existe luptă pentru putere și spațiul vital. Milioanele sau miliardele de mini-roboți injectați în corpul uman vor elimina, din start, orice concurență, în favoarea uniformizării. Desigur, omul-Google sau omul-Facebook nu vor gândi cu propriul lor creier. Gândurile lor vor fi induse de rețea. Și dacă rețeaua va considera că nu e cazul să lupte, oamenii- Google nu vor lupta. Iar dacă rețelele vor crede că e cazul ca omul-Google să iasă în stradă, atunci acesta va ieși în stradă, protestând și în spațiul virtual și în spațiul real. Deocamdată, suntem la mijlocul drumului. Și observăm că rețelele de socializare scot la proteste sau la vot zeci, sute de mii de oameni, care răspund la comandă fără să li fi injectat în vene doze mai mari sau mai mici de nonoboți…
prin acțiunile lor, rețelele de socializare acționează asupra emoțiilor, asupra sentimentelor și, mai cu seamă, asupra instinctelor. Asupra inconștientului. „Este suficient, scria Gustave Le Bon, să ne autoobservăm ca să cunoaștem în ce grad facultățile noastre afective evoluează în afara voinței… Un cuvânt, un gest, aproape insignifiante pe moment, pot să transforme prietenia în indiferență, câteodată chiar în antipatie.“ Iar la nivel social, spune tot Le Bon, dialogul în agresivitate, și asta prin stimularea anumitor reflexe ale inconștientului organic și celui afectiv. Inconștientul, conchide Le Bon, „ne domină adesea și ne orbește“, „făcându-ne să ne sacrificăm fără încetare interesele individuale acelora ale speciei“.
Un rol important în stimularea funcțiilor inconștientului colectiv o au în zilele noastre tocmai rețelele de socializare.