Domnul profesor Dinu Antonescu

duminică 19 ianuarie, dimineața, am plecat spre Teatrul Național simțind o emoție foarte puternică. Mi-am amînat plecarea din București pentru că nu aș fi ratat pentru nimic în lume reîntîlnirea cu profesorul și doctorul Dinu Antonescu, invitat în ciclul deja de tradiție lungă al Conferințelor Teatrului Național. Am ajuns cu mult mai devreme, m-am învîrtit, o oarecare neliniște nu-mi dădea pace. Orașul este liniștit la ora aceea. Mai puțin crispat, mai puțin agasant, face loc amintirilor.

Prima oară l-am întîlnit pe doctorul Dinu Antonescu pe aleile Spitalului Brâncovenesc. Era la începutul anilor optzeci. Mama avusese un stupid accident și era pacienta Profesorului Denischi. Cazul era serios și am petrecut aproape un an pe acolo. Asitentul Profesorului era un doctor cu un aspect delicat pentru un ortoped. Deși toată familia mea trăia o traumă cumplită, Spitalul Brâncovenesc era ca o insulă aristocrată, elegantă, încărcată de noblețe și de gesturi de altădată. Contrasta teribil cu ce era „dincolo“. Din toate punctele de vedere. Eram în primul an de liceu și, în mod absolut paradoxal, găseam la spital nu doar soluții medicale pentru Mama, compasiune, atenție, dar și acele gesturi, acel comportament al Bunicii mele, ceva din distincția Tatălui meu. Un anume fel de a privi, de a te adresa, o altă atitudine, o altă poziție a capului, a corpului. Atenția mea a fost constant atrasă de doctorul Antonescu. Cu un an mai mic decît Tatăl meu, semăna cu el în aerul de modă veche, deși erau bărbați ce nu împliniseră cincizeci de ani. L-am urmărit la propriu luni de zile cît Mama mea a stat în spital. Eram cumva de-ai casei. Am zărit nu o dată marmura din sălile de operații, am fost nu o dată în amfiteatrul din interiorul clădirii. Totul, dar totul avea echilibru arhitectural, armonie și conținut profesional de elită. Doctorul Antonescu strălucea. Amabil, elegant, ferm, foarte ferm ca doctor, precis, meticulos, omniprezent, opera, consulta, cred ca începuse să predea. Mama s-a legat mult de domnia lui și, ca un fel de transfer, și noi, și eu. În toată durerea noastră și în disperarea noastră nestrigată, Spitalul Brâncovenesc și toți cei de acolo au fost și o lecție de asumare a încercărilor. Ca doar peste cîțiva ani să vină ca un trăsnet decizia demolării, printre altele, a acestei ctitorii unice și extraordinare. Cataclism absolut. Profesorul Denischi a plecat la Municipal, doctorul Dinu Antonescu, la Spitalul Foișor. Deloc unul dotat pentru specialitatea domniei sale de ortopedie, chirurgie ortopedică, traumatologie.

De-a lungul timpului, viața ne-a legat în fel și chip. O legătură, însă, profundă și discretă. De cîte ori mă întîlnesc cu Profesorul Antonescu sau cu soția sa, Profesor Simona Antonescu, un redutabil om de știință și temut universitar al Politehnicii, îi simt acolo și pe părinții mei. Simt protecție fără margini, aerul tandru în care am crescut și credința pînă la capăt în valoare.

Așa am intrat în Sala Mică a Teatrului Național. În fond, deloc departe de unde, cîndva, Spitalul Brâncovenesc era o ctitorie care vorbea despre un timp normal al României.

Sînt o persoană timidă în esență, care mi-am educat serios structura interioară. Știu să-mi controlez emoția și doar foarte puțini cunosc povestea asta. Duminică nu prea mi-a ieșit nimic din toate astea. Am fost copleșită de încărcătura fiecărei clipe. Parte din prietenii mei sînt doctori. Personalități, profesioniști dedicați pînă la capăt, luptători. Aș spune, învingători. M-a preocupat întotdeauna relația lor cu timpul. Care mi s-a părut că se dilată doar pentru ei, ca să le îngăduie ceea ce au de făcut. Multe. Multe. Multe. Știința de carte, devoțiunea, pasiunea nebună, nebună, nebună, cercetarea zilnică, orele de bibliotecă, de studiu, de studiu de caz, curiozitatea și aviditatea de informație, discuțiile cu pacienții, cu familiie lor sînt însoțite de disciplină. De rigoare. De un program personal strict. Nu există performanță altfel. Sînt în spital uneori de la șase dimineața. Nu pleacă pînă nu rezolvă cazurile, operațiile, urgențele, complicațiile. S-a întîmplat de nenumărate ori să nu-i recunosc în spatele bonetelor, măștilor, îmbrăcămintei din sală. Privirea se schimbă radical. Este dominată de concentrare, nici un mușchi nu are expresie. Sînt marcată de această metamorfoză. Poate că doar artiștii o au. Puțin altfel. Diferă și miza.

Profesorul Antonescu era la Spitalul Foișor în zorii zilei. Umbla însoțit de zeci de studenți. Explica scurt, protejînd intimitatea fiecărui pacient. Intra în sala de operații… mă plimbam deseori pe culoare, după-amiaza. Plin de oameni din toată țara. De toate vîrstele, de toate felurile. Mi se părea că se vor prăvăli cu ușă cu tot în cabinet. Unii veneau din țară și dormeau noaptea prin mașinile personale, pe o bancă. Doar ca să-i vadă Profesorul. Și îi consulta. Pe toți. La fel de calm și cumpănit cu timpul. Joia îl vedeam la Ateneu, cu Simona, vinerea, la Sala Radio. Sau invers. Îi zăream pe aceleași locuri oferite de abonament. Nu au ratat vreun spectacol de teatru. De nici un fel. Pînă azi. De cînd îi știu. Cunosc toate spațiile de joc din București. Actori, regizori, scenografi din toate generațiile. Și nu doar. Este o alimentare spirituală fără oprire. La Festivalul Enescu reușește, de fiecare dată, să cumpere mai multe bilete online decît mine. De multe ori a cumpărat înaintea mea un cd cu o anumită interpretare fabuloasă.

De cînd l-am văzut prima dată și pînă astăzi, Profesorul Dinu Antonescu a fost modest și smerit în fața profesiunii, a vieții și a valorilor ei. Și-a cunoscut întotdeauna poziția în topul medicinii mondiale fără să scoată prea multe cuvinte despre asta. Mai mult mut despre propriile performanțe, despre brevete și invenții, despre tehnicile chirurgicale sau non chirurgicale, despre abordări inovatice în ortopedia pediatrică, despre corespondența cu somități, ca și domnia sa, din lumea întreagă. Și structura Conferinței de la Teatrul Național a fost exact ca personalitatea Pro ­fesorului. Profundă, complexă, cu anvergură și fără un singur cuvînt despre sine. A prezentat minuțios aproape o oră și jumătate elita medicinii românești de la 1830 încoace. Școala de la București, cea de la Cluj, al cărui absolvent a fost, pe cea de la Iași. Nu a respirat nimeni. În felul unic al domniei sale a vorbit despre modele și despre repere. Despre acel nivel uriaș al performanței, pregătirii și cerectării, despre influența pe care marii doctori și profesori români au avut asupra medicinii mondiale. Cu detalii prețioase și necunoscute. „Impactul comunismului asupra medicinii românești“. Aceasta a fost tema. Impactul comunismului… devastator. „Comunismul a distrus medicina românească, iar urmările se fac resimțite și astăzi.“

Nu am mai fost pe la Foișor de ceva vreme. Acolo este cineva care am senzația că și-a găsit Puterea de a construi, practic, un spital, un sistem din adorația față de modelul său. Profesorul Cristian Stoica este cel pe care l-aș socoti Însoțitorul Profesorului. Mi se pare că și el și-a găsit energia din tot ce înseamnă școala Antonescu. Din toate punctele de vedere. Și duminică îl privea la fel de fermecat ca de cînd îl cunosc. Doamne, Dumnezeule… ce lume! Ce lume…

Nu-mi dau seama dacă am reușit, fie și o singură dată, să pot să-i spun doctorului Dinu Antonescu ceva din ce simt. Iubire, fascinație, gratitudine, recunoștință. I-am văzut parafa medicală de nenumărate ori. Scria așa: „Dr. Dinu Antonescu. Medic primar..“. Atît. Zîmbetul său și al Simonei fac parte din ce este frumos și suportabil în viața mea. Cînd fiul meu a obținut bursa completă de studii „Silvestri“ și a ajuns la un colegiu privat de elită din Edinburgh, am băut amîndoi o bere pe frigul din august și i-am spus că Dinu Antonescu este membru al Colegiul Regal de acolo. „Dinu este Cineva!“ a răspuns Luca atît de emoționat. „Poate că, de fapt, nu sînt atît de singur pe aici…“ Nici eu, aș zice. Pentru că ei sînt peste tot. La teatru, la concerte, prin cam aceleași cărți din bibliotecă, la Bușteni, la Predeal… într-o noapte, am privit pentru prima dată Manhattanul și Statuia Libertății de pe malul celălalt. Din Hoboken. Și Mihai, și noi, am simțit că părinții noștri se bucură că sîntem împreună și ne apără cu dragostea lor. Și cînd am dat năvală în Long Island, toți, în casa lui Edward Sava, acolo unde Marghit Sava, mama lui și soția lui Iosif Sava a stat după plecarea acestuia. Bucuria aceea nu s-a estompat de loc. Nici puterea oceanului și culorile libertății totale din Fire Island, nici nopțile din Manhattan, nici ghioceii de pe o terasă, nici portul de la Sibiu…

Duminică la prînz am aprins o lumînare la Stavropoleos. Mi s-a părut că biserica era goală. Cînd m-am întors, i-am văzut pe toți acolo. Pe toți cei amintiți sau nu aici. Pe toți cei ce mai sînt sau nu pe pămînt. Pe toți i-am văzut prinși în zîmbetul Profesorului.