La un sfert de secol de la precedenta expansiune majoră, Muzeul de Artă Modernă din New York a inaugurat spații adiționale, amplasate la primele etaje ale unui zgârie-nori – proiectat de arhitectul francez Jean Nouvel – lipit de vechea clădire. Sălile din noua aripă, ce poartă numele filantropului David Geffen, sunt în directă prelungire și întru totul similare cu cele existente anterior, cu „granița“ dintre vechi și nou definită doar foarte vag. Percepția vizitatorilor, la intrarea în muzeu, este însă total diferită. Dacă în remodelarea din 2004, Yoshio Taniguchi concepuse accesul ca pe o „constrângere-eliberare“, inspirată probabil de Frank Lloyd Wright, firma „Diller Scofidio + Renfro“ care a plăzmuit actuala reconfigurare arhitecturală, a deschis acest spațiu, ușurând astfel deplasarea milioanelor de localnici și turiști care trec anual pragul instituției. Istoric, muzeul s-a dorit încă de la începuturile sale din anii 1930 integrat cât mai organic în țesătura de clădiri a Manhattan-ului și noua arhitectură contribuie la atenuarea barierei dintre instituție și urbea ce-o înconjoară. Un hol larg, paralel cu strada și despărțit de ea printr-un uriaș perete din sticlă, unește multiplele structuri și, în cuvintele lui Elizabeth Diller, „invită la un dialog“. O galerie de la parter – menită artelor-spectacol – este direct accesibilă publicului așa cum a fost în ultimii ani superba grădină cu sculpturi concepută de Philip Johnson. Magazinul muzeului a fost mutat la subsol și este parțial vizibil de afară. Materialele folosite sunt emblematic moderniste: sticlă, oțel, lemn. În plus, conceptul care guvernează noua arhitectură a muzeului este fluiditatea. Toate amănuntele tehnice pe care vizitatorul obișnuit le ignoră – cabluri, sisteme de luminat și ventilație – au fost ascunse de asemenea manieră încât galeriile să-și poată schimba în mod miraculos dimensiunile în funcție de nevoile curatoriale.
Fluiditatea este și caracteristica principală a noii instalări a colecției permanente. Până nu de mult, vizitatorii erau confruntați cu un itinerariu relativ fix, care ducea, linear, de la Cézanne la arta conceptuală, trecând prin repere precum cubism, suprarealism sau expresionismul abstract. În timp ce colecția continua să crească, ceea ce era prezentat era un univers relativ imuabil cu o tentă «autoritară și chiar doctrinară» – conform aprecierii lui Ann Temkin, curatoarea principală a picturilor și sculpturilor de la MoMA. Actuala mizanscenă este marcată de alte principii călăuzitoare. În primul rând, s-a dorit eradicarea diferențelor dintre artele considerate „majore“ și cele „minore“: picturi, sculpturi, lucrări grafice sau de orfevrărie, fotografii, mobilier sunt toate expuse împreună. Colectivul interdisciplinar de curatori a pus un accent special pe fotografie și film, arte considerate esențiale pentru înțelegerea civilizației secolului trecut. În al doilea rând, s-a dorit o lărgire semnificativă a surselor exponatelor. După decenii în care a fost ignorat tot ceea ce ținea de multiculturalism, noua instalare a colecției include acum numeroase lucrări create în Africa, Asia, sau America de Sud, promovând, în același timp, destul de agresiv, arta produsă de femei sau creatori afro-americani.
În noua viziune, expunerea continuă să fie aproximativ cronologică dar este alcătuită dintr-o serie de galerii independente care funcționează precum niște capitole ale unui text care pot fi oricând înlocuite cu altele, schimbând sau măcar îmbogățind sensul narațiunii. Nimeni nu mai pretinde că există o istorie unică a artei secolului al XX-lea. Circulația vizitatorilor este acum mult mai puțin constrânsă și „dirijată“, curatorii lăsându-te să alegi singur un parcurs și să descoperi conexiuni la care nu te-ai fi gândit în prealabil. Mici „excursii“ laterale – dedicate unor personalități considerate a fi insuficient cunoscute (scenografa Florine Stettheimer, poetul și criticul Frank O’Hara, pictorița Amy Sillman) sau unor teme pe care curatorii le consideră demne de a fi subiectul unei scurte digresiuni („Circa 1913“, „Arta tiparului în Rusia“) – reprezintă în orice moment o nouă tentație. Mai mult, există promisiunea ca, la fiecare șase luni, o treime dintre sălile muzeului să fie reinstalate astfel încât cineva revenind după un an și jumătate la MoMA să regăsească o istorie a artei moderne relatată dintr-un punct de vedere radical diferit.
punctul de pornire în explorarea colecției permanente este, ca și până acum, la etajul al 5-lea al clădirii lui Taniguchi. Chiar înainte de intrarea în „labirint“, galeria numerotată 500 – scăldată în lumină naturală – include nu mai puțin de opt sculpturi de Brâncuși, de la Măiastra din 1910-1912 la versiunea în bronz a Păsării în spațiu (1928) și de la Domnișoara Pogany (1913) la o superbă variantă a Pește-lui (1930). Decizia curatorilor de a expune aici, ab initio, faimoasa colecție de sculpturi brâncușiene a instituției nu poate fi văzută decât ca o afirmare implicită a convingerii acestora că artistul a avut un rol de excepție în evoluția artei secolului al XX-lea.
În prima sală, în care, înainte, tabloul care-ți atrăgea atenția era un Scăldător de Cézanne, pe care muzeul l-a considerat, vreme de decenii, un fel de pilon care marchează începuturile artei moderne, peisajul este acum mult mai variat. Scăldătorul este încă aici dar doar un tablou printre altele. Sub titlul „Inovatori ai secolului al XIX-lea“, capodopere incontestabile, concepute de Van Gogh sau Vameșul Rousseau, de Seurat sau Redon sunt amplasate alături de tablouri oarecare de Mary Cassatt… Dacă vizitatorul nu este deja convins că noua instalare a colecției permanente de la MoMA reprezintă o încercare de redefinire a valorilor, surprizele continuă… Un fabulos ansamblu de Picasso-uri de început (Băiat cu cal, Ma Jolie), culminând cu Domnișoarele din Avignon, este augmentat cu o sculptură de Louise Bourgeois (Quarantaia), un mănunchi de totemuri care răspund cumva atât cubismului cât și sexualității exacerbate a spaniolului. Tot aici este amplasat și un tablou relativ recent – American people #20 de Faith Ringgold (1967) – inspirat atât de Guernica, cât și de demonstrațiile violente care au avut loc în Statele Unite în perioada războiului din Vietnam. Dincolo de meritele artistice discutabile ale picturii, este o lucrare greu de acceptat în proximitatea respectivă, tabloul negând, de fapt, tocmai caracterul revoluționar al Picasso-urilor… În prima dintre sălile în care sunt expuse lucrări de Matisse, regăsești un tablou abstract – Fiery sunset (1974) – lipsit de personalitate, al Almei Thomas, a cărui singură legătură cu Matisse-urile este că artista a folosit aceeași paletă de culori ca în alăturatul Studio roșu… O a noua sculptură de Brâncuși – o Negresă blondă din bronz – este inclusă într-un spațiu dedicat „Paris-ului în anii 1920“, în dialog cu Trei muzicieni de Picasso, Trei femei de Léger sau o tablă de șah cu piese abstracte, creație a lui Man Ray. Gânduri legate de raporturile dintre artistic și industrial, de modul în care arta deceniului este conectată cu cea a trecutului figurativ, sunt tulburate de un intrus: Viespe și pară, o natură statică fără merite, care nu are nicio legătura cu nimic expus aici în afara faptului că autorul ei, americanul Gerald Murphy, a trăit în acea decadă la Paris… Majoritatea spațiilor de expunere sunt marcate de „accente“ similare, lipsite de sens. La etajul al 4-lea, unde este expusă arta postbelică, construcții pur geometrice de Rothko sau Ad Reinhardt sunt împerecheate cu o pictură de Vasudeo S. Gaitonde, sintetizând influențe tradiționale indiene cu tendințe post-impresioniste doar pentru că acesta și Rothko au fost amândoi interesați de budismul Zen.
Toate aceste juxtapuneri ar fi pe deplin justificate într-o expoziție temporară al cărei rol primordial este acela de a propune noi puncte de vedere. Pe de altă parte, explorând colecția permanentă a unei instituții de talia Muzeului de Artă Modernă, vizitatorii se așteaptă să fie educați să discearnă adevăratele valori de impostură, mai ales atunci când sunt confruntați cu istoria relativ recentă. Alegând o anume lucrare în defavoarea alteia poate fi ușor interpretat ca o judecată valorică. În dorința de a demonstra diversitatea colecției muzeului și de a „rectifica“ erori ale trecutului, curatorii de la MoMA au expus – în această primă iterație dintre cele multiple preconizate – o sumedenie de lucrări derivative, a căror însemnătate pentru istoria artei moderne este greu de justificat. Să sperăm că balanța valorică va fi restabilită cât de curând.