povestea Asiei Bibi este simplă și incomprehensibilă în același timp. Simplă pentru că este reală, adică s-a întâmplat efectiv ca o femeie creștină din Punjab (Pakistan) să fie condamnată la moarte prin spânzurare deoarece a băut apă dintr-o fântână înaintea altor femei musulmane, pentru ca mai apoi să intre într-o conversație, în contradictoriu, pe tema Iisus-Mahomed, cu o consăteană. Dar nu pe chestiuni religioase, creștinism versus islamism, ci, pur și simplu, în limita percepției cu privire la riscul de blasfemie conținut în faptul de-a bea apă dintr-un singur pahar, într-o zi toridă, împreună cu femei de altă religie. S-a întâmplat în urmă cu zece ani. Dincolo de narațiune, de firul întâmplărilor ce au decurs din scena de la fântână, rațiunea încremenește într-un vid imperial. Nici un sens nu pare capabil să coaguleze, pentru noi, urmașii seculari ai pariului iluminist, iar mai apoi ai modernității subsidiare, un model explicativ, un fir către un liman reflexiv. Pentru că dacă nu înțelegem se cheamă că nu existăm, ci doar băltim în lume. Dependența de o anume tradiție culturală ne blochează.
Înghețul nostru mental în starea de stupefacție persistă, chiar dacă Asia Bibi nu este decât vocea inițială, foarte bine „prelucrată“ mai apoi de către o jurnalistă franceză, expertă în a realiza reportaje din zone sensibile, cu potențial inflamant recoltat din fanatismul cel mai reactiv, decontat în acte teroriste. Aș spune că tocmai asta conservă înghețul. Povestea Asiei Bibi este un pretext (regret exprimarea cam tare, dar meseria de jurnalist pe care o are Anne-Isabelle străpunge o pânză epică normală, spectacularizând totul, după o rețetă îndelung exersată). Un story cu două protagoniste – una are umbră, cealaltă doar voce.
Într-un scenariu bine gândit, sunt aduse în discuție stări emoționale la care orice european zvâcnește mânios, firește, deloc închipuite, ci decurgând chinuit din realitățile lumii islamice: condiția femeii (apropo de asta, Asia Bibi este într-o dublă stare de vulnerabilitate, de femeie și abia apoi de creștină, de minoritară într-o societate tribală, ca tropism religios), adulterul, infanticidul, violul, mutilarea prin arderea feței cu acid. Toate sunt împrejurări ale unor acte violente pe care noi, civilizații, nu le putem percepe printr-o grilă a umilinței prealabile, a urii și a atotputerniciei masculine, după atâtea secole de adecvare la morală și la normativitatea juridică. Toate sunt acte în vederea producerii unui stigmat, a evacuării femeii din starea de onorabilitate, de ființă asemenea. Agentul declanșator este ura în stare pură, trăirea într-un inconfort extrem al diferenței capabilă să-l insinueze pe celălalt ca pericol și ființă inferioară.
Suntem consternați când aflăm că pedeapsa a fost pronunțată după nici cinci minute de deliberări, prin atotputernicia unui complet de judecată dezinteresat de fapte, dar ultrasensibil la potențialul blasfemiant al unui gest de o banalitate patentă. Ne-au trebuit mai puțin de trei decenii pentru a uita de fanatismul propriei noastre lumi, de procesele înscenate ale anilor ’50, de mărturia unora precum Alexandr Soljenițîn, Varlaam Șalamov sau Czesław Miłosz, de procurorii care trimiteau în GULAG minori, femei sau nevinovați, uneori în umbra minimalistă a unui sfert de denunț. Ne-au ieșit din minte revoluționarii romantici, tot un fel de fundamentaliști și ei, doar că nu religioși, ci ideologici, dar la fel de cruzi și de ficși în a stabili dreptul și binele după preceptele propagandei. Strict rațional, stupefacția invocată este valabilă, dar nu atât de mult în cazul nostru, al celor din Est, cât în cazul „inocenților“ din Vest. În aceeași grilă de interpretare, ne putem griza când aflăm despre masacrarea în celulă a Zarminei sau despre asasinarea de către talibani a guvernatorului din Punjab și a ministrului pentru minorități, doar pentru vina de a fi militat în numele revizuirea legii în chestiunea blasfemiei. Cu Gheorghe Ursu cum a fost? Naturelul nostru nu ar trebui să fie chiar atât de ultragiat pentru că suntem de-acum avizați cu privire la „Experimentul Pitești“, pentru că știm că au murit în patul lor torționari galonați cu „Ordinul Muncii“, nomenclaturiști sau securiști precum Alexandru Drăghici, Alexandru Nicolschi sau Nicolae Pleșiță. În esență, lumea noastră nu a fost alta decât lumea Asiei Bibi, ba chiar pe anumite spețe le-am dat clasă. E drept, mânia lor, faptul că un mullah a pus 500 de mii de rupii pe capul Asiei Bibi, purcoi de bani cuveniți celui ce ar fi asasinat-o, nu are un corespondent fidel în lumea noastră. Noi am sublimat mânia în idolatrie, ura în adorație, inventând, în baza unui feeling potopitor, cultul personalității. Un simptom evident de bună-creștere, un efect glorios de stil și civilizație…
Blasfemie este incomprehensibilă până la capăt, după cum vom vedea, dar nu șocantă. Câți nevinovați n-au fost uciși, schingiuiți, câtor milioane nu li s-a distrus complet destinul fără nicio vină? Mă refer la spațiul lumii care funcționează după morala creștină. Lumea lor, ca expresie umană, nu a fost și nu este mai crudă decât lumea noastră, doar că o anume tradiție, nu toată, ci doar un fragment al acesteia răbufnește în lumea lor, contrazicând și abuzând manierismul nostru, mereu ajustat, până la purismul aseptic al corectitudinii politice. Povestea Asiei Bibi, „tradusă“ de o jurnalistă franceză este un contrapunct. Ea mărturisește un rău, punând în formă tot ce are mai respingător o comunitate – distrugerea aproapelui, suplicierea lui. Celălalt model, al aceleiași lumi, propune, antinomic, strategia seducției și generozității, ca arme împotriva răzbunării și cruzimii. Este vorba despre O mie și una de nopți – narațiunea sublimă, opozabilă Blasfemiei, până la un punct. Povestea cea frumoasă și povestea cea urâtă. Până la urmă, așa cum se știe, Șeherezada se salvează prin grația inteligenței și farmecului, anihilând pornirile sadice ale regelui persan. Și Asia Bibi scapă din închisoare, după opt ani, fiind achitată de Curtea supremă pakis taneză, la o presiune internațională tot mai mare, pentru ca în martie, anul acesta, să fie „extrasă“ dintr-o țară în care nu ar mai fi putut trăi în siguranță, în stare de libertate. O salvare prin găsirea unui alt amplasament, cu birul unei fracturi de identitate.
Asia Bibi este o țărancă analfabetă, mamă a cinci copii. Nu ar fi fost capabilă să-și spună pățania fără un ajutor substanțial. O anume tensiune poate fi detectată între ființa naturală și expresia ei livrescă. Tezismul este perceptibil din construcția maniheistă a relatării, așa cum o realizează Anne-Isabelle Tollet, din rațiuni de succes editorial. „În țara mea, stigmatul blasfemiei nu se mai șterge niciodată. A fi suspect este în sine o crimă pentru fanaticii religioși, care judecă, condamnă și ucid în numele lui Dumnezeu. Allah este totuși numai iubire“ (pag. 15), spune, prin translator, Asia Bibi, pentru ca imediat apoi să-și exprime dorința ca bărbații și femeile să fie evaluați ca atare, nu după preceptele vreunei religii. Perfect modern punctul de vedere expus în carte, doar că el trădează o translație abuzivă, dintr-un climat oriental, cu o fulminantă istorie în spate, într-unul post-cartezian. Orientul a conservat Răul ca pepită, ca zăcământ concentrat (croitoreasa Musarat și gardianul Khalil, din povestea de față), pe când Occidentul a disipat Răul, l-a diluat printr-un efect de împrăștiere, de unde și o diferență evidentă în privința capacității Răului de a emoționa.
De ce, totuși, ceea ce i s-a întâmplat femeii simple din Pakistan este pentru noi, în cele din urmă, incomprehensibil? Friedrich Nietzsche semnalează, în Voința de putere, acțiunea nihilismului în spațiul Europei moderne, a stării de décadence. Nu mai suntem capabili să dăm un sens existenței noastre, nu putem coagula un adevăr sau o metafizică în care să ne încredem și, cel mai important în cazul de față, ne lipsește un univers integrator, posibil în baza valorii supreme de bine. Cel din urmă handicap devoalează un nihilism al incapacității de dialog, de înțelegere deplină și inechivocă. Orientul și Occidentul sunt astfel aruncate într-un divorț pronunțat pe un viciu de esență – incompatibilitatea de „caracter“. „Omul teoretic“, de la Socrate până la noi, invocat în Nașterea tragediei, este un expert în a rafina apologia lui despre, cristalizată în tot ce înseamnă științe și cunoaștere pozitivă. Orientalul a pierdut acest tren, rămânându-i ruminarea suferinței și a miturilor fondatoare. Ne privim printr-un geam mat, ne simțim mirosurile și chiar ne percepem, reciproc, zâmbetele sau lacrimile. Numai că nu ne înțelegem.
În Pakistan, Asia Bibi a pătimit pentru că era femeie și creștină. În Canada, fără să mai conteze că e creștină, se va bucura pentru că este femeie. Asta, poate, o va păstra nefericită.