Teza ultimei opere cîștigătoare a premiului Strega, Bompiani, 2018, atribuit lui Antonio Scurati, este enunțată de titlu: M il figlio del secolo/M fiul secolului, așadar, produsul inerent al timpurilor sale, nu unul printre alții, ca în lermontovianul Un erou al vremurilor noastre. Ideea este întărită de cuvintele lui P. P. Pasolini luate drept motto: „Eu sunt o forță a trecutului.“ Evident, cititorul vrea să fie sigur de la bun început că a înțeles despre cine este vorba. Mai ales că nota de pe coperta interioară îl avertizează că „Faptele și personajele acestui roman documentar nu sunt rodul fanteziei scriitorului. Dimpotrivă, fiecare întîmplare, personaj, dialog sau discurs prezentat aici este documentat istoric și/ori bazat nu doar pe mărturiile unei singure surse demne de încredere.“ Și titlul primului subcapitol, „Crearea Grupurilor de luptă. Milano. Piața San Sepolcro, 23 martie 1919“ le devoalează referentul cunoscătorilor istoriei moderne. Decriptarea este imediată pentru italieni pentru că sintagma Grupurile de luptă/i Fasci di combatimento trimite la momentul fondării mișcării fasciste. Restul cititorilor află că într-adevăr este vorba despre Benito Mussolini după primele patru pagini ficționale, constînd din monologul interior al celui ce urma să țină discursul în clădirea din fața istoricei biserici San Sepolcro. Numele personajului central apare imediat, într-un raport din 1919 redactat de inspectorul general al Siguranței statului, care, în fraze descărnate, i-a surprins acestuia cu acuitate de profesionist chiar atunci, înaintea rapidei ascensiuni, trăsăturile și felul de a relaționa cu cei din jur. Înscrisul istoric devine astfel parte inalienabilă a romanului, creionînd personajul. La fel devin și cele două foarte scurte paragrafe excerptate din ziarul „Corriere della sera“ succesive ședinței de constituire a mișcării ce avea să-și ia drept simbol iconic mănunchiul de vergi cu securea legată de ele, inspirat de cel al lictorilor din Roma antică, însoțitorii înalților demnitari care-i decapitau pe condamnați după ce-i băteau cu vergile.
Cele 6 capitole indicate în Sumar doar prin anul la care se referă evenimentele, 1919-1924, sunt urmate de lista principalelor personaje succint prezentate, împărțite în categorii: a) „Fasciști, susținători și apropiați“, între care scriitorii D’Annunzio și F.T.Marinetti, pictorul Mario Sironi, semnatar al Manifestului futurismului, dirijorul Arturo Toscanini, ziaristul anarhic devenit apoi unul din șefii partidului mussolinian, Massimo Rocca, juristul universitar Alfredo Rocco, alături de generali, piloți, muncitori, intervenționiști, soldați; b) „Socialiști și comuniști“: Antonio Gramsci, fondatorul P.C.I., Ana Kulișiov și Filippo Turati, fondatori ai P.S.I. ș.a.; c) „Liberali, democrați, moderați și oameni importanți din instituții“, precum gînditorul Benedetto Croce, ziaristul Mario Missiroli, episcopul Luigi Sturzo, regele Vittorio Emmanuele al III-lea de Savoia; d) „Rude, amici, amante“: ziaristul Pietro Nenni, fascist în 1919, ulterior una din figurile de marcă ale PSI și puțini alții.
Majoritatea subcapitolelor, avînd o aceeași matrice, alternează imaginarul și atestarea, indisolubil legate conținutistic, dar clar delimitate prin plasarea în volum și prin indicația privind proveniența, în cazul fragmentelor reproduse. Ca atare, pe de o parte, avem o scenă de viață, așa cum și-a imaginat-o scriitorul, susținută de comentariul ei analitic, în stil apropiat eseului; pe de alta, imediat după el, găsim pasaje dintr-un act oficial privind momentul istoric dat (telegrame, rapoarte și circulare administrative, proclamații, moțiuni, scrisori, discursuri) și altele extrase din ziarele vremii, precum „Corriere della sera“, „Il giornale del mattino“, „Il popolo d’Italia“. Relativ scurtele subcapitole, componente ale mozaicului, sunt de sine stătătoare, în sensul că unul nu decurge neapărat din precedentul, ci doar i se alătură pentru a întregi tabloul. Ele refac situații cu felurite personaje, gravitînd însă în jurul protagonistului.
Este chiar cazul lui Mussolini, devenit pentru prima oară personaj romanesc, care ni se dezvăluie nu doar prin reacțiile celorlalți, ci și prin gîndurile și trăirile lui precedente ori posterioare unei intervenții directe. Cartea (prima dintr-o viitoare trilogie sau tetralogie?) reconstituie cei cinci ani marcați de violență, alimentată de dezamăgirile, haosul și starea conflictuală lăsate de Marele Război, care au zămislit fascismul, pe promotorul ei și pe cîți, conștient ori nu, le-au venit în ajutor.
Iată două din scenele prin care au fost animate momente reale, avînd în centru același personaj; primul, „Gabriele D Annunzo. Roma, 6 mai 1919“, cînd scriitorul a ținut unul din celebrele lui discursuri prin care incita la ocuparea orașului de graniță Fiume, care, contrar Pactului de la Londra, încheiat înaintea intrării în război, nu i-a mai fost atribuit Italiei, cum nu i-a mai fost redată nici Dalmația, proprietatea Republicii Veneția în secolele precedente. Văzînd că Wilson reușise să impună doctrina autodeterminării, reprezentanții Italiei s-au retras într-un prim moment de la Conferința de Pace din vila Trianon. (D.C.D.)
Mulțimea enormă strînsă în piața Capitoliului stă nemișcată; nemișcată ca statuia ecvestră a împăratului Marc Aureliu în jurul căreia s-a adunat. Cu capetele date pe spate și privirile îndreptate în sus, toți așteaptă; așteaptă să apară Gabriele D’Annunzio la balconul prelung al Primăriei din Roma. Sunt zeci de mii de bărbați, mai ales tineri, robuști, întregi fizic și, în ciuda acestui fapt, omul reușește să-i facă să se simtă ca niște mutilați. Grație metaforei „victorie mutilată“, creată de poet, acum douăzeci de mii de tineri întregi, bine clădiți se simt de parcă le-ar lipsi un membru sau un organ. Și pentru asta îl adoră.
În mare parte sunt veterani din Primul Război Mondial, cel mai mare război din istorie, cînd au luptat împotriva străvechiului dușman al poporului italian și pe care l-au învins cu nici un an mai înainte, pe malurile Piavei și cu toate acestea D’Annunzio reușește să-i facă să se simtă ca niște învinși. Și pentru asta ei îl venerează. Îl adoră și îl venerează pe iluzionistul capabil să înfăptuiască miracolul alchimiei psihopatice pe cale de a transforma cea mai mare victorie obținută vreodată de Italia pe cîmpul de luptă într-o înfrîngere umilitoare.
Într-adevăr, în dimineața zilei de 6 mai 1919, cînd mulțimea numeroasă așteaptă la baza monumentului ecvestru al lui Marc Aureliu ca alchimistul înfrîngerii să vorbească de la balustrada de pe Capitoliu, în întreaga Italie este unanim sentimentul de umilință, de înfrîngere și de nedreptate. Au fost de ajuns două săptămîni ca să devină astfel. […]
Trenul cu care au călătorit toată noaptea Sonnino și Orlando, agitați, căiți, cu grija să nu piardă întîlnirea cu delegațiile germane, intră în Paris exact cînd Gabriele D’Annunzio se arată în sfîrșit la balconul prelung de pe Capitoliu. Se vede imediat cum nu se poate mai clar că iluzionistul ține larg deschise marginile ranei. Aghiotanții lui întind pe balustrada de pe Capitoliu un tricolor imens.
Mîna delicată, încărcată de bijuterii a lui D’Annunzio mîngîie tricolorul în care a fost înfășurat trupul neînsuflețit al lui Giovanni Randaccio, căpitan de infanterie, prietenul lui intim, căzut în timpul celei de a zecea bătălii pe rîul Isonzo în timpul unui asalt sinucigaș, instigat de poet, asupra unei mici coline, la gura rîului Timavo. Rana trebuie să continue să sîngereze. Pe simbolul „victoriei mutilate“ sîngele închegat al infanteristului pătează cu un roșu închis purpuriul drapelui ce scînteiază bătut de soarele Romei. La baza balconului, mulțimea, tot nemișcată, fixează drapelul și, pe ascuns, își pipăie trupul, în căutarea membrului lipsă.
În uniforma albă, de gală, de ofițer de cavalerie, Gabriele D’Annunzio se prinde cu ambele mîini de balustrada de care atîrnă drapelul-lințoliu. Omul este un mit viu.
Născut în 1863, Gabriele D’Annunzio și-a consumat primii cincizeci de ani de viață în încercarea de a deveni primul poet al Italiei. Și a reușit. Versurile și proza lui – mai ales romanul „Plăcerea“ – au influențat gusturile unei întregi generații și au dobîndit o rezonanță internațională. Cu aplomb, el susține că „a readus literatura italiană în Europa“ și are dreptate. Cei mai mari intelectuali de pe continent îl citesc, îl admiră și-l elogiază public. În tot acest timp își trăiește viața ca o operă de artă: dandy inegalabil, hedonist militant, seducător triumfător, histrion, senzual, iscusit făuritor de imagini, își pune la bătaie nesfîrșita-i erudiție în căutarea obsedantă a bucuriei simțurilor și a poftelor carnale nesfîrșite. Apoi, aproape brusc, în plină Belle époque, cultul estetic îi devine cult al violenței; neliniștea unei epoci dobîndește nuanțe sîngerii. Dorința lui inițială de cuceriri feminine devine dorință de expansiuni teritoriale. Rapsodul nesfîrșitelor langori devine rapsodul masacrului: preamărește mai întîi cuceririle coloniale în „Cîntece de dincolo de mare“, apoi împinge Italia în război cu discursul din Quarto1; estetul decadent se transformă în poet-călăuză, un poet sacru, profet al gloriei naționale. […]
Omul acesta, ce a avut totul de la viață și a fost totul, care, făcîndu-se soldat, marinar, aviator, a fost singurul literat italian ce a contopit după secole poetul și războinicul, literatura și viața, saloanele și piețele, individul și masele, se lasă pradă unei dezamăgiri premature, cosmice. Și iată-l cu mîinile încleștate de balustrada de pe Capitoliu cum se pregătește pentru ultima contopire, cea dintre popor și căpetenia lui.
„Bărbați ai Romei, ieri s-au împlinit patru ani de la Celebrarea celor o mie de garibaldini. Ieri a fost 5 mai: o dată îndoit solemnă, data a două plecări fatale.“2
Sunt primele vorbe rostite de D’Annunzio de la balcon. Ele trimit la Garibaldi și la Napoleon. Mulțimea care îl ascultă în extaz stă tot nemișcată. Ca de fiecare dată, discursul continuă într-un limbaj elevat, printre cascade succesive de termeni latini, inserții erudite și enigmatice, aluzii criptice, proclamații solemne, metafore căutate, extazieri sublime, prețiozități, estetisme, arhaisme. Oamenii de rînd nu-l înțeleg, dar îi urmăresc ritmul oratoric țind cadența prin mișcarea ondulatorie a capului, ca atunci cînd, îngîndurat, fredonezi motivul unui cîntec în circulație.
După cîteva minute, însă, vorbitorul lasă impresia că, în sfîrșit, observă drapelul. Poetul îl atinge ușor, îl mîngîie, îl pipăie cu buricele degetelor, ca și cum ar vrea să se convingă de existența lui prin consistența tactilă.
– Îl am aici. Iată-l. La Cota 12, la Cariera de piatră, împăturit, i-a ținut loc de pernă eroului muribund. Bărbați ai Romei, tovarășii mei, acesta este drapelul orei prezente.
D’Annunzio măsoară drapelul cu privirea ca și cum ar vrea să zărească pe el chipul prietenului pierdut. Imaginea sublimă a infanteristului, care, lipsit de viață, și-a sprijinit capul pe el – continuă – a rămas imprimată ca pe Lințoliul sfînt al unui Isus mai mic. Minunea nu are de ce să provoace uimire: toți cei care își dau viața în numele religiei națiunii se aseamănă între ei.
Oratorul cere să se facă liniște. Acum, ascultați-mă. Sufletul națiunii pare din nou nesigur în fața necunoscutului. Așteptăm în tăcere, dar, în picioare. Pînă cînd Fiume și Dalmația nu se vor întoarce în Italia, drapelul lui Randaccio va fi tivit cu negru. Pînă va veni ziua aceea, toți italienii adevărați să aștearnă doliul peste drapelele lor.
Apoi, brusc, amuțește și vorbitorul. În Piața Capitoliului din Roma nu se mai face auzit nici un glas omenesc. D’Annunzio își rotește gîtul spre stînga, apoi, în sus. Ciulește urerchea spre un ecou îndepărtat.
– Îi auziți? urlă spre mulțime.
Nici un răspuns.
– Îi auziți? repetă el.
– Nu auziți acolo, pe străzile din Istria, pe străzile din Dalmația, toate romane, cadența unei armate ce mărșăluiește?
Da, acum mulțimea aude pașii de marș ai străbunelor legiuni victorioase, estompate cu vremea, ale legendarilor părinți, plecați să cucerească lumea. Îngrămădită în piața Capitoliului, mulțimea aude pașii aceia și instinctiv, fără să-și dea seama, la baza monumentului ecvestru al lui Marc Aureliu, intrînd în ritmul lor arhaic, unduindu-și trupul în dreapta și în stînga, de parcă ar simți pe umeri greutatea unui sicriu, începe să bată pasul de marș pe loc. Morții merg mai repede decît vii. D’Annunzio o știe prea bine: mulțimile trebuie făcute să se unduiască. […]
Gabriele D’Annunzio. Fiume, 18 martie 1920
În ziua de 18 martie o mie nouăsute douăzeci, Gabriele D’Annunzio primește de la Alceste De Ambris3 schița unei constituții. Este fără nici o îndoială un text revoluționar, inspirat de cele mai avansate și radicale doctrine socialiste din Europa și de cele mai evoluate principii libertare. Sindicalistul adept al acțiunii directe, chemat la începutul anului de Comandant ca să-i fie șef de cabinet, a conceput pentru Fiume o constituție futurologică, o democrație bazată pe drepturile oamenilor muncii și ale indivizilor. Ale tuturor indivizilor. În timp ce, singur, poetul o răsfoiește cu degetele înmănușate în mătase albă, dincolo de palat, afară, pe dealurile carstice au înflorit deja cireșii. Luptătorii voluntari vîră bobocii în țeava puștilor și a mitralierelor.
Numai că la Fiume primăvara este o pseudo primăvară. Așteptînd din septembrie să fie anexat Italiei, „orașul plin de viață“4 este în comă de șapte luni. Supraviețuiește conectat la aparatul respirator al guvernului de la Roma care, dozînd proviziile alimentare, deschide și închide fluxul oxigenului după cum are chef. În luna ianuarie, ca să șantajeze sentimental familismul italian, asediații au ajuns să lanseze o „cruciadă a copiilor“: sute de bieți copii din Fiume înfometați de embargou au plecat din portul de pe Carnaro spre familiile milostive din Italia. Și Musssolini s-a oferit să găzduiască unul. Apoi, Comandantul a trebuit să interzică pînă și producerea și comercializarea fursecurilor de poveste, mîndria orașului încă de pe vremea Imperiului habsburgic. Gata cu sandvișurile unse cu unt, cu cafeaua cu frișcă, cu Markenbazar. Alimentele sunt cartelate; din lipsă de combustibul, orașul suferă de frig și stă pe întuneric.
În schimb, Comandantul se încălzește la focul democrației. Republica din Carnaro, prefigurată de Constituția lui De Ambris, va recunoaște suveranitatea colectivă a tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex, rasă, limbă, clasă și religie. Constituția va garanta libertatea presei, cuvîntului, gîndirii, religiei; pînă și libertatea sexuală; va garanta o viață demnă, asigurînd învățămîntul elementar, educația fizică, salariile minime, asistența socială în caz de boală, de invaliditate, șomaj și bătrînețe; și, mai ales – asta-i marea descoperire! – Constituția le va garanta cetățenilor, nu doar o viață demnă, ci și frumoasă: „Viața-i frumoasă“ adaugă D’Annunzio cu mîna lui revizuind textul lui De Ambris, și „demnă să fie trăită cu măreție de omul replămădit de libertate.“
Motiv pentru care fiecare corporație muncitorească își va crea însemnele, emblemele, cîntecele și muzica, rugăciunile sale. Colegiul edililor îi va convinge pe oamenii muncii să-și înfrumusețeze cu un motiv de artă populară și cea mai umilă locuință; muzica va fi considerată o instituție socială, cu convingerea că „un popor mare nu este doar cel care își făurește propriul dumnezeu după chipul și asemănarea sa, ci cel care își crează și propriul imn pentru dumnezeul lui“; în sfîrșit, și mai cu seamă, după milenii, munca va trebui să înceteze să mai fie o trudă brută, ce frînge spinarea; va trebui să devină „trudă fără trudă“, iar cea mai obscură muncă va tinde spre frumos și va împodobi lumea.
Ca să garanteze toate astea, cu temei, De Ambris s-a gîndit să lege proprietatea privată de utilitatea ei socială: statul viitoarei Republici din Carnaro nu va permite ca o proprietate să-i fie rezervată unei singure persoane, ca și cum ar fi o parte din el, și nici ca un proprietar să o lase fără să producă ori să o folosească prost, excluzîndu-l de la ea pe oricine altcineva. Intenție nobilă, fără îndoială, dar prin această clauză – observă marele economist Maffeo Pantaleoni, viitorul ministru de finanțe al lui D’Annunzio –, măreața constituție din Carnaro devine incompatibilă cu orice activitate economică și comercială a capitalismului modern. Așa că, salutare!
Într-adevăr, D’Annunzio păstrează doar pentru el Constituția din Carnaro. Nu o respinge, ci, neștiut de nimeni, o ține cu mare grijă și, fără a-i modifica esența, o rescrie zi de zi în limbajul lui elevat și profetic. La urma urmei este poet, iar pentru unul ca el, stilul este totul. După-amiaza, imediat după prînz, rescrie Constituția lui De Ambris, dar dimineața, de cum se crapă de ziuă, mărșăluiește în fruntea trupelor în ieșiri marțiale pe micile văi ce înconjoară orașul. Se adună în Piața Roma, în fața Palatului Guvernamental. În fiecare zi alt regiment are privilegiul de a merge în urma Comandantului. În cizme cu pinteni, cu pieptul strîns în vestonul luptătorilor din Trupele de asalt, el se prezintă regulat cînd se face apelul. Trompeta sună de trei ori, după care pornesc cîntînd spre plajă ori spre munte. Toți vor să-i stea aproape în timp ce el, sprinten, înaintează iute. În aceste dimineți primăvăratice, Comandantul este vioi, e de-o seamă cu soldații lui, are din nou douăzeci de ani, ca ei. Foarte repede toți uită de ordine, de ierarhie, de pasul cadențat din momentul plecării. Înainte de amiază îi vezi întorcîndu-se neîncolonați, acoperiți cu ramuri, ghirlande de flori, arbuști înbobociți. Par mai degrabă o grădină sălbatică, în mișcare decît o armată. Unii pornesc cîte doi, ținîndu-se de mînă, ca în legendara legiune din Teba.
Seara mănîncă la Ornitorinc, o bodegă cunoscută mai înainte cu numele de Cerbul de Aur, rebotezată de poet după ce excentricul Guido Keller sustrăsese un animal împăiat din Muzeul de Științe Naturale. Acolo savurează memorabilul orez cu raci și băieții beau fluvii de cognac local, închis la culoare, lipicios, dulceag, rebotezat și el, de iscusitul făuritor de imagini, cu numele de Sînge Morlacco5.
Adesea, după cină merg la teatru. Se joacă Făclia sub obroc, o dramă apocaliptică scrisă de D’Annunzio în o mie nouăsute cinci, despre dezastrul unei vechi familii alcătuite exclusiv din oameni tarați, bolnavi, blestemați ori corupți.
Autorul tragediei asistă la reprezentație din loja de lîngă scenă împreună cu statul lui major. În schimb, trupa se îngrămădește în galerii, pînă la ultima. Numai că actorii joacă foarte prost, iar tinerii din trupă au chef în continuare de distracție. Cînd se lasă cortina după al doilea act, în liniștea relativă a sălii se face auzită o voce:
– Să întrerupem tragedia asta teribil de plicticoasă și să dăm drumul cîntecelor noastre!
D’Annunzio în persoană protestează împotriva propriei opere; este tînărul de douăzeci de ani întors de la manevrele matinale, intrat în conflict cu el însuși, bătrîn.
La semnalul juvenil al Comandantului, din stal și de la ultima galerie pornește imediat corul intonînd Giovinezza6, apoi Imnul lui Garibaldi, iar după acesta, al lui lui Mameli7. Acum toată lumea din teatru cîntă; domnesc tinerețea, bucuria, veselia. D’Annunzio cîntă din loja lui de lîngă scenă; poetul este fericit că, în sfîrșit, propria-i literatură cade de pe el.
Apoi, însă, soldații de rînd cer A tazza ‘e café, „Ceașca de cafea“, o canțonetă populară napoletană, de doi bani, la mare căutare în cafenelele ce ostentează imaginea unei false vieți strălucitoare.
Ofițerii se privesc încurcați. Trupa insistă: n-a rămas că o să cîntăm „canțonetele noastre?“ Deșănțat, corul începe fără acompaniamentul muzical, a cappella. Canțoneta se ridică la început mai ușor, apoi cu brio, violentă, impetuoasă. Terținele tarantelei, urlate de vreo mie de baritoni îmbătați cu Sînge Morlacco și cu testeronul pompat de inimile tinere în membrele ascunse sub uniforma militară, bubuie în teatrul purtînd numele lui Giuseppe Verdi, ca răgetul gutural al unui animal întărîtat, gigantic. Canțoneta crește, înfiorătoare, brutală, nemiloasă și îngroapă în propria-i veselie pompa cîntecelor oficiale.
Toți își fac semne între ei. Acum, pînă și ofițerii găsesc că lucrul este foarte amuzant. D’Annunzio, însă, nu mai cîntă. A pălit. Poporul îl învață cîntecul lui. Se pare că a înțeles.
Prezentare și traducere de Doina Condrea Derer
_________________________
1 În data de 5 mai 1915, D’Annunzio ținuse în cartierul Quarto din Genova un discurs cu ocazia dezvelirii monumentului dedicat celor O mie de garibaldini.
2 Plecarea garibaldinilor îmbarcați în 5 mai 1860 ca să cucerească Sicilia, pentru a întregi unificarea țării și, plecarea din viață, în 5 mai 1821, a lui Napoleon.
3 Alceste De Ambris (1874 – 1934), sindicalist, luptător în Marele Război, apropiat al lui Mussolini, apoi al lui D’Annunzio. Devenit antifascist, a fost nevoit să emigreze după marșul asupra Romei.
4 Așa numise D’Annunzio orașul Fiume.
5 Morlacchi, populație iliro-romană din Dalmația.
6 Imnul oficial fascist.
7 Versurile imnului (devenit al Italiei din 1946), compuse de poetul-soldat Goffredo Mameli (1827-1849), au fost puse pe muzică de Michele Novaro (1822-1885).