Lumea homerică în straie românești

Analiza de față vizează un aspect al istoriei traducerilor românești din poemele homerice, perspectiva de studiu fiind aceea a evoluției limbii române literare. Pornim de la premisa că orice asemenea traducere reprezintă o probă de virtuozitate nu numai pentru traducătorul în cauză, ci și pentru limba și cultura modernă respectivă, așa încât este interesant de studiat modul în care dezvoltarea exegezei homerice și a teoriilor traductologice se manifestă în paralel cu etapele evoluției limbilor moderne. Demersul nostru evidențiază faptul că evoluția istorică a actului traducerii este marcată, în mod firesc, de personalitatea traducătorului (opțiuni teoretice, ideologice, pe lângă competențe lingvistice, har poetic etc.), dar și de contextul cultural al epocii și al spațiului respectiv. Pentru cultura română, cel puțin, putem constata că, în ansamblu, versiunea cea mai recentă este și cea mai reușită.

Orice traducere reprezintă o provocare și o validare a virtuților compensatoare ale limbii primitoare, dar „transferul“ marilor creații literare ale omenirii constituie examenul suprem, niciodată definitiv, al maturității unui idiom, o probă marcată în mod firesc de asumarea unor responsabilități față de cele două limbi, culturi și civilizații puse în contact. În ceea ce ne privește, ne menținem afirmația formulată în diverse alte contexte că un asemenea efort este perfect comparabil cu cel de creație originală în limba unui popor (Bârlea, 2014, p. 27).

În istoria modernă a filosofiei, traducerile din Homer sunt considerate o paradigmă a acțiunii așa-numitelor „proceduri de control și de delimitare a discursului“, care domină întreaga existență a civilizațiilor lumii. Traducerile reprezintă o procedură internă, prin care un text fondator acționează cu de la sine putere asupra altor texte, ce se produc mereu în timp. Principiul de clasificare, ordonare și distribuție prin care se concretizează respectiva procedură este numit de Michel Foucault „comentariu“: un discurs care „se spune“, adică este stabil, etern, bine individualizat, generează discursuri care „se zic“, adică sunt schimbătoare, temporare, eterogene. Reluarea la infinit a textelor homerice în diverse limbi este un exemplu tipic de comentariu, id est: de re-interpretare, înnoită în extrem de multe variante diacronice, diatopice și diastratice. În aceleași condiții funcționează și principiul „rarefierii textului“ sau „principiul autorului“, complementar celui dintâi, ilustrat de asemenea paradigmatic de textele homerice, întrucât acesta pune în discuție raportul unicitate/multitudine, cu privire la forma inițială a textului, și, implicit, la paternitatea discursurilor de tip primar/secundar (Foucault, 1998, p. 23-26).

Materialul de lucru

Analiza noastră se întemeiază pe edițiile „mari“ ale textelor homerice fundamentale – Iliada și Odiseea, adică pe versiunile pe cât posibil integrale și definitivate (de către traducător sau de editori), dacă nu chiar definitive, în sensul discutat mai sus. Concret, am luat în considerare textele românești publicate între anii 1837 și 2012, pe care le-am împărțit, în altă parte (Bârlea, loc. cit.), în trei mari epoci, urmând cele două criterii de analiză – a evoluției limbii române și a opțiunilor traductologice.

a) Secolul al XIX-lea reprezintă prima etapă – a începuturilor traducerii și a cristalizării limbii române literare moderne. Se încadrează aici Iliada, I-VI, tradusă în proză de C. D. Aristia și tipărită de I. Heliade Rădulescu, la București, în 1837, precum și Odiseea, în versiunea versificată a lui Ioan Caragiani, tipărită la Iași, în 1876, împreună cu Batrachomiomachia.

b) Secolul al XX-lea este etapa a doua – a diversității formelor traductologice (proză, vers original, vers modern, vers liber), al marilor elanuri în utilizarea limbii române (română literară standardizată, autohtonizare, latinizare, fond arhaic, popular, religios, neologic), a competiției și dezbaterilor pe marginea realizărilor românești și a revizuirilor rezultate din acestea. Epoca este ilustrată în primul rând de îndelungata și larg recunoscuta activitate a lui George Murnu, care dă o versiune a Iliadei în hexametri originali în 1920, premiată de Academia Română, dar care are o istorie mult mai lungă, căci între anii 1900 și 1995 au apărut zeci de fragmente, ediții parțiale și integrale, cu revizuiri, adnotări, studii ale traducătorului sau ale unor mari personalități, inclusiv în două ediții…definitive, datorate lui D. M. Pippidi (1967 și 1971) și în două ediții „în ultima formă“, datorate lui Liviu Franga (1985 și 1995). „Poetul homerid“ a ocupat cu atâta forță spațiul românesc al homerologiei, încît în tot secolul nu au mai fost editate alte versiuni de dimensiuni mari, deși criticile au fost aproape la fel de vii ca și laudele aduse marelui tălmăcitor. În schimb, au fost realizate patru traduceri diferite din Odiseea, semnate de G. Coșbuc (1902-1918, în vers modern, publicată integral abia în 1966, de I. Sfetea și Șt. Cazimir); același G. Murnu (1924, în versuri albe, cu o revizie semnificativă în 1940); Cezar Papacostea (1929, în hexametru dactilic, numai primele 12 cânturi, reeditată în 2012, de Ioana Costa); E. Lovinescu (1935, traducere în proză, cu numeroase reluări).

c) Sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea reprezintă epoca post- și postpost-modernismului chiar și pentru procesul traducerilor. Noii tălmăcitori au fost beneficiarii marilor exegeze academice și ai edițiilor științifice din lume a ultimilor cincizeci de ani. Este intervalul în care a apărut prima traducere românească în proză a Iliadei, datorată lui Radu Hâncu și Sanda Diamantescu (1981, reluată numai cu semnătura lui R. Hâncu în 2011), dar și traducerile integrale ale ambelor poeme în hexametru dactilic catelectic de Dan Slușanschi (Odysea, 1997/2012; Iliada, 2009/2012)

Nu am luat în considerare versiunile așa-zis „experimentale“, fragmentare, pe cât de numeroase, în diacronia homerologiei românești, pe atât de captivante, căci datorate, adesea, unor personalități care și-au demonstrat din plin și erudiția și talentul. Anterioare sau posterioare edițiilor de referință pe care le-am selectat aici, ele trebuie menționate în legătură cu anumite particularități lingvistice, atunci când oferă variante și soluții interesante pentru problematica noastră. Rămân în atenția noastră versiunile de referință pentru cultura românească: patru traduceri din Iliada și șase traduceri din Odiseea, realizate în 172 de ani de evoluție a limbii române literare.

Metoda de lucru

Grila noastră de analiză este alcătuită preponderent din itemi lexico-semantici, cu referire la lexicul general, dar cu privire specială asupra onomasticii (mitonimie, antroponimie etc.) și asupra unor arii terminologice precum numele care desemnează diverse tipuri de ierarhii umane și divine, obiecte din microuniversul casnic etc.

În sinteză, ceea ce își propune să redea traducătorul este, în primul rând, „atmosfera“, spiritul lumii homerice – cu determinările sale concrete, spațio-temporale, cu elementele de realia, cu mentalitățile și modul de comunicare tipice, totul re-creat în noua matrice etno-lingvistică prin intermediul cuvintelor.

Perspectiva este, în principiu, cea cronologică și cea structural-semantică: am urmărit raportul dintre fidelitate și creativitate în diversele subetape din cele aproape două secole de echivalare a textului-sursă, sub un anumit aspect.

Arta cuvântului în epopeile homerice

Ca să înțelegem dificultățile pe care le-au avut de înfruntat tălmăcitorii români în abordarea textelor în discuție, trebuie să ne reamintim în ce constă homerismul lingvistic și stilistic al acestora. Ceea ce se știe foarte bine, încă din Antichitate, este faptul că cele trei mari categorii de aspecte ale poeticii formale – limba, stilul, prozodia – trebuie analizate împreună, căci s-au condiționat reciproc, chiar de la primele versiuni ale epopeilor în discuție. Ele alcătuiesc o limbă poetică ideală, neatestată concret la vreo comunitate de vorbitori reali, numită ca atare „limbă homerică“ sau „greacă homerică“. Or, de acest lucru au fost obligați să țină seama și traducătorii în limbile moderne.

Desigur, diversele componente ale acestui idiom special au fost preluate din vorbirea populațiilor lumii homerice, în zorii epocii istorice. În principiu, fondul lexical este ionic arhaic, impregnat cu elemente eolice și cu diverse alte variante dialectale. Dacă reținem faptul că încă din Antichitate editorii au intervenit în texte, unii pentru a înlocui arhaismele cu forme mai evoluate (introducerea augmentului sau eliminarea dualului, de pildă), iar alții, dimpotrivă, pentru a re-arhaiza limba, înțelegem de ce traducătorii din epoca modernă recurg la soluții contradictorii, pe parcursul aceluiași episod epic transpus în limba națională respectivă.

Autohtonizarea textelor homerice

Una dintre cele mai frapante strategii traductologice din versiunile românești ale textelor homerice este împământenirea expresiei și, prin aceasta, a cadrului general al lumii zugrăvite în Iliada și Odiseea. Autohtonizarea a însemnat, mai întâi, apelul la termeni din fondul popular tradițional al limbii versiunilor moderne – pentru obiecte, ființe, procese, fenomene considerate rurale și arhaice în chiar structura universului homeric. Apoi a fost adaptat sistemul de credințe, datini, ritualuri la specificul național, prin încreștinarea divinităților păgâne – și încă în versiunea națională a „credinței străbune“ (creștinism altoit pe reminiscențe precreștine, într-un sincretism cu note de originalitate unanim acceptate). În sfârșit, procesul a fost încheiat ciclic, prin amplificarea și aprofundarea aspectului lexical la nivelul general al mentalităților, pe de o parte, și al realităților sociale și materiale, pe de altă parte. Locuțiuni, expresii, metafore, structuri morfosintactice și chiar construcții mai ample care redau actele de vorbire reflectă mai puțin specificul homeric și mai mult pe cel național, exprimat de geniul intern al limbii-gazdă. În felul acesta, receptarea lumii prin intermediul limbii, în sens humboldtian, se schimbă mult, iar ceea ce rămâne din țesătura poemului homeric este firul epic, cu detaliile compoziționale de rigoare.

De fapt, experiența limbajului arhaic-popular și a localizărilor caracterizează aproape toate începuturile traducerilor, inclusiv din „culturile mari“, precum cea engleză, germană sau franceză. Până la jumătatea secolului al XX-lea, principiul autohtonizării se practica și în Anglia și în toate țările din actuala UK. Traducerea lui George Chapman din Odiseea (1598) a rămas celebră peste secole. El însuși dramaturg și poet renascentist, a creat, în traducerea Iliadei, 1611, o adaptare a eroilor și semizeilor homerici la „simbolurile cosmogonice ale umanismului renascentist“. Cât privește limba, Chapman a folosit varianta vernaculară a englezei. Alexander Pope, în Prefața la versiunea sa, Iliad, 1785, una dintre cele mai bune din spațiul anglofon, afirma că versiunea predecesorului său este o traducere literară, dar net superioară ca limbă primitoare. La fel au procedat William Cowper (1791 – Illiad; Odissey, 2 vol., prima versiune – în versuri albe) sau F.A. Newman, (Iliad, 1856) ș.a. Abia în 1951, traducerea lui Richardson Ladimore a fost una fidelă, academică, precisă, dar utilă numai pentru profesorii și studenții de la secția de filologie clasică. Ceilalți au considerat-o „dureros de literală“ (painfully litteral). Ca o reacție la aceasta, au apărut traducerea din 1974 a lui Robert Fitzgerald, și cea din 1990, a lui Robert Fagles, foarte literare, chiar libere.

Lucrurile au stat cam la fel și în cultura germană. Ecourile traducerii și ale teoriei lui J. H. Voss, formulată în studiul (neterminat) Prolegomena ad Homerum, publicat în 1795, au contribuit esențial la răspândirea principiului autohtonizării în întreaga Europă. În Prefața la versiunea sa, în proză, E. Lovinescu afirmă că a preluat ideea caracterului primitiv popular al epopeilor homerice de la Voss, ale cărui prime ediții datează de la 1781 (Odiseea) și 1793 (Iliada). Apoi, numărul mare de ediții germane răspândite peste tot în lume, a făcut ca lecția autohtonizării să fie preluată de traducătorii locali. Chiar și în cultura germană actuală versiunile cele mai frecvent tipărite, pe o piață editorială foarte activă, aparțin lui J. H. Voss. De exemplu, numai între anii 2000 și 2013 s-au tipărit 30 de ediții din Iliada și Odiseea, aproape două treimi fiind reluări ale traducerii respective. Încercările de revizie a acesteia, datorate lui Hans Rupé (2000), principalul său editor modern, sunt de tot timide, iar versiunile altor specialiști, precum L. Bernays, K. F. Lempp, K. Steimann, R. Schrot, W. Schadevald, A. Weiher, se pierd în mulțimea textelor vosseriene.

Cu atât mai vizibil a fost aplicat respectivul principiu în culturile balcanice și în orice spațiu spiritual în care limba literară și fondul mitologic par comparabile, mutatis mutandis, cu cele homerice. Fenomenul a fost favorizat de observația că, mult înainte de primele încercări de traducere cultă, fixată în scris, din Iliada sau Odiseea, în asemenea culturi circulau pe cale orală ample fragmente de cântece străvechi care aminteau, mai ales prin conținut, de episoadele cunoscute din poemele homerice. În cartea sa, Le Dossier H, 1981, Ismail Kadare relatează istoria celor doi homeriști irlandezo-americani care au venit în Albania ca să înregistreze epopeile orale narate de rapsozii populari, convinși că în felul acesta vor contribui la elucidarea problemei homerice, respectiv la ideea contribuției colective, anonime și mereu reînnoite la crearea poemelor atribuite lui Homer.

Încreștinarea lumii homerice

Cele mai vizibile localizări – și mai șocante, pentru cititorii avizați ai textelor originale – au fost adaptările operate în sfera credinței religioase, a mitologiei, superstițiilor, a întregului sistem de referințe din zona relației omului cu supranaturalul, cu natura și cu universul însuși. După flagelul latinizării numelor de zei, eroi etc., moștenire a Renașterii, se instala acum moda autohtonizării totale a acestora. Problema a fost discutată încă de la începuturile traducerilor românești, mai precis, în cuvântul de însoțire scris de I. Heliade Rădulescu la versiunea românească a Iliadei pe care i-o edita lui C. D. Aristia, în 1837. Ar fi ușor să folosești nume și epitete din credința ta, precum Atotputernicul Dumnezeu, Dumnezeitul, Îndelungrăbătorul, Multmilostivul, spune prefațatorul. Dar dumnezeii, eroii, obiceiurile și, implicit, epitetele lor se schimbă peste veacuri și nu avem voie să folosim denumiri creștine pentru zei păgâni, care trebuie numiți cumva, în spiritul vremii (Denalttunătorul, Noriîntăritorul, Ochiosul), așa cum procedează C. Aristia (cf. Heliade Rădulescu, 1837, p. IX). De fapt, în traducerea lui Aristia găsim un amestec de nume grecești și latinești: Apolon, Ulis, Agamemnon, Nestor; Joe, Zea Juna, Zea Minerva, pentru care a creat epitete românești prin calchiere (argint-arcatul Zeu/ apel; brațalba Juno), prin traducere (năprasnicul Polifem) sau prin împrumut direct (Phebe, Glaucopa).

Concluzii

Așadar, la toți traducătorii români, zeii Olimpului vorbesc țărănește, ca personajele din Povestea lui Harap-Alb, ceea ce conferă textului farmec, vioiciune, culoare locală și, cum s-a repetat, „autenticitate“ națională și rurală, evident.

Prin întorsături de fraze și de cuvinte, întregul cadru de viață micenian se schimbă pe nesimțite, integrându-se în ambianța tradițională a satului românesc. De la detalii ale vieții materiale și social-economice etc. se ajunge, prin valorificarea virtuților pragmatico-stilistice ale limbii române, la o nouă sugestie a modului de a gândi și de a simți.

Din acest punct de vedere, opțiunile confirmă, practic, convingerea lui E. Lovinescu – cel mai criticat, teoretic, dintre toți pentru versiunea sa – că un bun traducător român din Homer ar fi fost Ion Creangă, dacă humuleșteanul ar fi știut greaca veche…

Din lucrările Simpozionului internațional
pentru retraducerea literară (4-5 noiembrie 2019) organizat de Filiala București – Traduceri literare a USR, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și USR, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Identității Naționale.