În panorama Poeți români de azi (I) a lui Răzvan Voncu, la fel de interesant ca textele critice propriu-zise este cuvântul introductiv al autorului, intitulat În loc de prefață la ediția a II-a și datat 25 martie 2019. Deși se fac aici mențiuni asupra sumarului și se detaliază cum a fost construită cartea, citim în aceste prime pagini un adevărat manifest al criticii lui Voncu. E discutată receptarea primei ediții (după patru ani), iar autorul nu ezită să polemizeze, fără a da nume, pe de o parte cu cei care i-au reproșat absența unor poeți, pe de alta, cu cei care nu i-au înțeles periodizarea. Alte obiecții, după cum se înțelege, ar fi vizat necunoașterea de către criticul nostru a „dedesubturilor” și contextului „aparte” de evoluție literară în scrisul basarabenilor. Fără a reține cine anume a făcut aceste reproșuri, nici unul nu mi se pare prea întemeiat. Periodizarea este limpede și de manual, cu poezia din perioada comunistă urmărită cronologic, pe generații și momente literare: deceniul realist-socialist, anii ‘60, „echivocul deceniu” ‘70-’80, generația ‘80, cu „un epilog răsturnat” care ar fi putut într-adevăr lipsi, în fine, poezia din „perioada democratică”, adică din cea post-revoluționară, care începe cu Ioan Es. Pop și se încheie cu poeți tineri de azi. De la Nicolae Labiș la Savu Popa, arcul de cerc critic se contextualizează și se precizează bine sub raport istoriografic. Un (ultim) capitol a fost adăugat în această a doua ediție: se intitulează Poeți în confesiune și reunește analize ale unor volume confesive datorate autorilor lirici, fie ele memorii, jurnale sau corespondență. A-i obiecta însă lui Voncu necunoașterea „contextului” basarabean e nedrept. Dimpotrivă, autorul cărții de față e unul dintre cei mai buni analiști ai literaturii publicate dincolo de Prut, ca și a celei din spațiul ex-iugoslav. Problema e aplicarea criteriului strict estetic la o literatură care are o vădită componentă identitară, necesară ca formă de rezistență la sovietizare și rusificare. Prin această dublă funcție a multora dintre cărțile basarabene apărute în timpul regimului trecut, ele nu pot fi ierarhizate și nici măcar clasificate corect printr-o grilă de exclusivități estetice. Poezia și proza basarabenilor au o încărcătură specifică, etno-istorică, subordonând, în multe rânduri, gratuitatea artistică. De aici decalajul dintre criteriile de evaluare estetică și o literatură încercând să reziste, totodată, la presiunea comunistă și la cea anti-națională.
Cu aceasta am ajuns deja la micul manifest critic al lui Voncu, ce va fi ilustrat peste tot în carte. El nu vrea să facă o critică de direcție „de sus în jos” și nu are „pretenții de exhaustivitate”. Volumul de față nu își propune să fie o istorie literară, ci „o plimbare critică destul de relaxată” prin peisajul poetic. „Prejudecata exhaustivității, apasă Voncu, este de sorginte școlară și trebuie lăsată la porțile criticii.” (p. 7). Teza autorului este că un poet valoros poate fi redescoperit și din lectura unui volum recent, „nu doar din cea a operei întregi”. În ce măsură sinecdoca aceasta critică e validă în toate situațiile și la toți autorii din sumarul cărții? Ea nu e posibilă, oricum, decât la critici și istorici literari a căror documentare a vizat, ea, exhaustivitatea. Voncu e tipul de cititor sistematic, mai ales al autorilor numiți canonici. E semnificativ, de exemplu, că în analiza la Sorescu urmărește diferite tipuri de poeticitate soresciană și marchează specificitatea ciclului La Lilieci, din care citește la cald cartea a V-a și a VI-a, postumă. Lecturile acestea noi, parte a unei critici de întâmpinare, se alătură în cazul lui Voncu unui fond substanțial de documentare anterioară. Alți recenzenți ai actualității literare din generația lui și din cea următoare pot părea mai spontani și mai dezinvolți stilistic, tocmai fiindcă ei nu sunt „condiționați” de lecturi prealabile, întinse și aprofundate, ci descoperă cu ingenuitate un autor care le place sau nu le place. Reversul acestei critici pe vector de istoricitate și canonicitate, așa cum o practică Voncu și cum o făcea, pe vremuri, Eugen Simion (perspectiva din Poeți români de azi e de altfel asemănătoare cu cea din Scriitori români de azi), constă în dificultatea includerii unui autor mai „nou” în succesiunea de istorie literară. Trebuie să treacă un timp pentru ca această „canonizare” sau „clasicizare” să se producă și pentru ca istoricul literar să poată selecta din propunerile valorice ale cronicarului. Sunt Teo Chiriac, Emilian Pal, Andrei Novac, Savu Popa, tinerii și încă-tinerii din capitolul 2, poeți la fel de reprezentativi pentru perioada post-’89 pe cât erau Labiș, Baconsky, Horea pentru generația din realismul socialist și pe cât erau Stănescu, Sorescu, Dimov, Baltag pentru anii ‘60? În pofida cuvintelor generoase ale criticului (la Teo Chiriac: „o poezie inteligentă, scrisă cu o admirabilă economie de mijloace, în care nici un cuvânt nu e în plus, o poezie a tensiunii intelectuale și a delicateții dicțiunii ideilor”, p. 304; la Emilian Pal: „foarte frumoasă este și erotica lui Emilian Pal, unul dintre puținii poeți contemporani care reușesc să aducă o notă personală în această modalitate lirică”, p. 312; la Andrei Novac: „Disting, dincolo de multele versuri frumoase în care Andrei Novac își toarnă îndoielile unei conștiințe sensibile, și o adâncă singurătate. Poetul străbate spații, se intersectează cu scene de stradă sau cu femei iubite, dar finalmente rămâne singur în poemul său”, p. 314), profilul distinct al fiecăruia dintre acești poeți mai tineri nu se conturează. Aprecierile, justificate sau nu, sunt prea generale. S-ar potrivi unei sute de poeți din toate generațiile, nu unuia singur, despre care se discută. Or, ceea ce este relevant în receptarea critică e tocmai observarea notei de individualizare. Aici, critica din perspectivă istoriografică a lui Voncu este ineficientă; și ea pare că patinează în gol ori de câte ori criticul trece, încoace, pragul dintre generația ’80, deja istoricizată, și cele ce au urmat.
Minus unele accente patetice și, tot așa, general-valabile (la Mircea Cărtărescu: „vânarea neobosită a fărâmei de frumos, de puritate, de sub giulgiul unei realități standardizate”, p. 225), analizele din carte intră și în periodizarea pe care o folosește autorul, și în sistematizarea pe care susține în introducere că nu o face. Capitole substanțiale sunt dedicate lui Labiș, Stănescu, Horia Bădescu, Ioan Flora și numai două pagini, de pildă, lui Foarță, semn că, în pofida calificativelor generoase, interesul profund și constant al lui Voncu este pentru anumiți autori, nu pentru câte o întreagă generație. Propunerea și susținerea lui Flora ca poet canonic sunt recurente; dacă posteritatea autorului respectiv va arăta altfel decât este acum, va fi cu totul meritul lui Voncu.
Printre meritele cărții este și acela de a fi chestionat (nu numai în capitolul final, Poeți în confesiune, ci și în analiza versurilor, la mulți dintre autorii cuprinși în sumar) raportul deloc simplu între textul literar și contextul social, politic, istoric. E un raport ce se schimbă și se modulează nu numai de la poet la poet, ci și de la generație la generație, în funcție de o politică oficială care a „strâns șurubul” ori l-a slăbit. Felul în care un context macro, omogen și univoc numai într-un regim totalitar, se întâlnește cu imaginarul unui autor este extraordinar de interesant pentru un cercetător literar. Astfel, „insurgentul unei generații” Daniel Bănulescu are puține în comun cu fostul „copil teribil” Mircea Dinescu tocmai fiindcă diferențele structurale de regim politic (post-comunist vs. comunist) impun, prin eliminarea din sistem a cenzurii și deci și a strategiilor de a o păcăli, tipuri de discurs poetic care pot sta numai în succesiune istorică, nu și în simultaneitate.
Poeți români de azi (I) e nu doar o panoramă, ci și o carte excelentă de istorie literară, cu un material poetic și o metodologie critică aduse la zi.