pasaj
Stau pe prag și plouă.
plouă înserat peste grădini.
Picuri de liniște între picuri de ploaie
se mistuie-n adânc, cât cuprinde privirea
cât de adânc auzul
ca o durere stinsă
în splendoare, însă cum să faci
o disecție când lipsește leșul?
Suferința coboară ori înalță
dacă o traversezi fără jeluire
și nu intri în mezalianță cu ea
însă prea mulți rabdă.
rabdă cu o febrilă
nerăbdare.
Să fie astfel încât, dacă durerea și suferința
nu cunosc un răgaz, să ne obișnuim
încet și cu ele, cu această
viață pe caste în care ura
urcă și disprețul coboară?
De copil mi s-a tot spus
din toate părțile, cine sunt
cine trebuie să fiu, însă eu
știam de pe atunci că-s altul
funciarmente inadaptabil
într-o lume în care
nu există cetățeni
doar supuși
Aproape toată viața
mi-am petrecut-o camuflând asta
altminteri lumea m-ar fi terminat
de la o zi la alta
asumarea – m-ar fi frânt
m-ar fi băgat în groapă, vorba lui Kleist:
„pentru mine nu există
remediu în lumea asta“
Într-adevăr, dacă vrei
să înțelegi, să ierți un om
ascultă-i povestea copilăriei.
Pare că totul se trage de la rănile
netămăduite ale copilăriei.
eu am încercat să folosesc cele scrise
spre a descoperi cele nescrise, atemporale
și concomitent, actuale
am băut cu toți spre a fi privit
ca unul din ei, și-am citit biblioteci întregi
spre a mă convinge c-au mai fost
și mai sunt și alții ca mine
și tot însingurat am rămas
în vreme ce mulți marșau
și se adaptau, însă lumea
devine, se preschimbă, pe potriva
a ceea ce iubim, cui ne dedicăm
în timp, nu-i așa?
Mulți îndrăgesc însă lucrurile, făcăturile
profitul și puterea, mai mult decât aproapele
cum spunea și Bunicul: fără de dumnezeu
în inimă, nici unire, nici vreo schimbare.
iar, dacă nu intervine în lume e pesemne
spre a ne trezi, spre a vedea ce am făcut
din ea – și surâdea, privindu-mă
mintea justifică totul. inima, nimic.
și astfel, solitudinea mea a sporit în vreme
însă nu am fost și nu sunt niciodată singur.
de vreme ce haosul e tot ce încă nu se înțelege
tot pe-atât de lipsit de întâmplător e hazardul.
fiecare-și poartă-n cârcă păcatele.
unii le regretă, alții le dosesc
în adânc cu o împăcată
ură de sine.
Să te asculte cineva fără întrerupere, face bine
însă cine te mai ascultă acum, când timpul
e un lux?
Vine o vreme când din toate cărțile
de pe rafturi, nu mai deschizi decât două-trei
pe care le ai la inimă
Să existe undeva un meleag în care
acțiunea să nu mai fie urmată de o reacție?
Aici ne lasă pădurile.
se retrage încet și
îngerul apelor
totul pare a fi ca atunci când prin gândirea
fără de conștientizare se ajunge într-un punct
dinspre care începe autodistrugerea
și nu mai e posibilă nici o reîntoarcere.
Când bezna îngheață, demonul
apare în costum, vorbind cu
glas de serafim
Așa a fost, să fie?
Plouă. plouă firav.
și eu sunt încă tot pe prag
și-ncet mă pătrunde mireasma
pământului umed coborând adânc
peste o pace nestinsă
o alertă de vrabie
iertarea e mireasma pe care vioreaua
o dăruie cizmei ce-o strivește
(mark twain)
așezat în fața ferestrei deschise priveam
pasărea lăsându-se pe pervaz
în pulberea fină
înșirându-și hieroglifele salturilor
peste un manuscris neterminat
atingându-mi ușor mâna, eu
neîndrăznind nici să clipesc
și dintr-odată s-a topit
printre frunzare
și-n mine
doar o alertă de aripă
mistuind toate gândurile, ploaia
răsfirându-se prin miresmele verii
destrămate de picături sub frunzele
unde zăcea nezărită.
poți însă împărtăși înălțarea, poți oare
descrie fructul rozei, urmele păsării
pe un manuscris neterminat?