Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969-1971

O expresie cultural-vizuală care merită cu adevărat remarcată în masa informă de așa zise „evenimente“ artistice, impregnate doar cu aditivi culturali, este manifestarea multidisciplinară intitulată „24 de argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969-1971“. Deschisă la Muzeul Național de Artă al României de către „Institutul prezentului“, o platformă de cercetare a artei românești contemporane, în coordonarea Alinei Șerban și a Ștefaniei Ferchedău, proiectul dezvoltă o formă de cercetare complexă, interdisciplinară. Propunându-ne o „expoziție –dosar“, cele două inițiatoare și-au focusat atenția pe o serie de artiști și de evenimente din perioada menționată, având drept reper arhiva cunoscutului galerist Richard Demarco. Acum mai bine de o jumătate de veac, acesta și-a propus stabilirea unui dialog cu scenele artistice din Estul Europei deschizând în 1967, la galeria „Demarco“ din Edinburgh, prima expoziție dedicată artei din spatele „Cortinei de Fier“, „16 pictori polonezi“. În anul 1968, când vizitează România, părea că istoria începuse să își revină și la noi, după experiențele teribile pe care le traversase în decursul ultimilor douăzeci de ani. Cercetarea lor surprinde acest scurt moment de relaxare ideologică din perioada comunistă, relevând cele mai importante experiențe ale neo-avangardei artistice românești. Prima expoziție a unui parcurs devenit emblematic pentru arta românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost expoziția „4 artiști români (Ion Bitzan, Ritzi Jacobi, Peter Jacobi, Paul Neagu)“, adusă la Edinburgh în 1969, de la Bauzentrum Hamburg. Apoi, în cadrul Festivalului de la Edinburgh din 1971, Richard Demarco a determinat organizarea expoziției Romanian Art Today, care includea, pe lângă plastică și alte forme de explorare artistică: teatrul, poezia și dansul contemporan românesc.

Actuala manifestare de la M.N.A.R. este imaginată pe mai multe paliere și propune o lectură multiplă, în ideea recuperării din perspectivă contemporană a unui spirit comun care a definit această generație de creatori. Pe parcursul desfășurării sale, vizitatorilor le sunt oferite evenimente conexe precum: performance-ul „Geneză“, realizat de coregrafa Miriam Răducanu pe muzica lui Anatol Vieru, interpretat, acum, de Mădălina Dan, o serie de conferințe în ciclul: „Privind spre viitor, privind în trecut“, dar și un program educațional pentru elevi, intitulat „H-Arta“.

Expoziția propriu-zisă include peste 100 de lucrări de la 17 dintre cei mai importanți artiști ai perioadei, printre care: Horia Bernea, Ion Bitzan, Radu Dragomirescu, Șerban Epure, Pavel Ilie, Ritzi Jacobi, Peter Jacobi, Ovidiu Maitec, Paul Neagu, Diet Sayler, Radu Stoica, Vladimir Șetran, Ion Pacea, Grupul Sigma precum și zeci de documente de arhivă (programe, afișe, fotografii) care arată deschiderea internațională a scenei culturale românești la acel moment.

Denumirea expoziției este dată de titlul poemului „24 de argumente“ (1984), semnat de Paul Neagu, artist reprezentativ pentru perioada neoavangardistă de la noi, dar și din Marea Britanie, unde a emigrat în 1970.

Axul care generează cheia de lectură a întregului concept este o foarte utilă Cronologie a desfășurării evenimentelor naționale și internaționale nu doar în spațiul, ci cu propuneri atent selectate din zona socio-politică a epocii. Vizitatorul descoperă astfel o ilustrare a experiențelor artistice, cu referiri atât la contextul instituțional și politic al vremii cât și la cel individual. Urmărirea acestor traiectorii de grup sau individuale, contextualizarea corectă a unui moment important de istorie a artei românești sunt aplicat documentate până la descifrarea întregii semnificații a momentului. Sunt bine puse în evidență elementele care surprind schimbările de paradigmă petrecute atunci, tendința de înnoire a artei românești după 1965. Studiind epoca, sesizăm raporturile dezvoltate în plan local între noile practici artistice și arta socialistă (oficială) a vremii. Nu în ultimul rând, este surprins modul cum se poziționa arta românească din acei ani în raport cu manifestări similare în plan regional și internațional.

Varietatea mediilor, a tradițiilor și a reperelor care au modelat conturul artistic al acestor personalități au resurse de generare și într-o serie de noi conexiuni, care vor trebui studiate la o cercetare mai largă a perioadei. În acest sens trebuie subliniată relația lui Paul Neagu, Horia Bernea și Paul Gherasim cu Gheorghe Berindei, un artist autodidact, asemenea lui Țuculescu care însă, incontestabil a exercitat o influență asupra acestora. Contextual nu trebuie minimalizată nici influența unui scriitor de anvergura lui Radu Petrescu, prieten la rându-i cu Paul Gherasim care a avut chiar și indirect un rol important în coagularea unui spirit comun al generației.

Dar momentul cu adevărat fondator al perioadei l-a constituit „Expoziția retrospectivă Ion Țuculescu“ din 1965. Datorită ecoului puternic pe care aceasta l-a avut în rândul tinerilor artiști nu doar din București, Iași, Craiova sau Timișoara, (vezi mărturia lui Ciprian Radovan în acest sens ) s-a coagulat o dorință de schimbare pe care fiecare dintre ei o va dezvolta în raport cu propria sa personalitate. Bineînțeles și contactul lor cu arta occidentală, de unde asimilează mai ales experiențele novatoare ale lui Paul Klee, vor restructura în identități diferite concepția artiștilor din București precum și a grupării timișorene.

Dacă în ceea ce privește gruparea de la Timișoara, Sigma, acesta a fost mai amplu documentată, mișcările artistice din București au început să suscite interesul cercetătorilor, abia în ultimii ani.

Deși nu scapă întotdeauna de tentația divagațiilor contextuale în „Cronologia“ pentru „24 de argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969-1971“ s-a operat o selecție bine calculată de lucrări și o panotare oportună între piesele artistice din epocă și latura „istorică“ a micro-arhivei Demarco. Rezultatul cercetării este unul cu adevărat impresionant, animat de tensiunea dintre diversele tipuri de reprezentări picturale, obiecte, sculptură, performance, ș.a.. Dincolo de efectele estetice căutate și alte strategii de legitimare a spațiului, demersul curatorial (și el unul colaborativ) reușește să prezinte sintetic și coerent specificitatea și totodată diversitatea grupărilor pe care le focusează. Curatorul acestui tip de eveniment poate deveni o voce cultural-critică cu un impact substanțial în rândul publicului-țintă, cercetarea istoriei artei presupunând acum noi abordări interdisciplinare spre o înțelegere contextuală a operei.

Experiența acestei expoziții, printre cele mai interesante dintre cele organizate în acest an la noi, ne face să înțelegem că spiritul critic și creația artistică sunt posibile în ciuda oricăror limitări, obstacole sau neajunsuri de ordin contextual, instituțional sau practic.