Bienala internațională de pictură din Chișinău

Cea de-a VI-a ediție a Bienalei din Chișinău a demarat în forță, încă în luna mai, la Muzeul Național de Artă. La vernisaj a fost multă lume bună, inclusiv miniștri și diplomați, numeroase televiziuni locale, un cvartet de muzică clasică, șampanie, mai pe scurt o organizare impecabilă, cu tot ștaiful de rigoare pe care îl impune modernitatea. La un moment dat, nici nu-ți vine să crezi că aceasta se întâmplă într-o țară săracă din estul Europei. Participă pictori din 27 de țări, 70% dintre participanți fiind artiști români. Majoritatea sunt necunoscuți. Șansa de a participa la această Bienală e o ocazie fericită de a ieși demn în lume. De fiecare dată, inclusiv și anul acesta, Bienala a lansat un splendid Catalog, unde sunt prezente toate lucrările expuse ale participanților. E firesc ca la o manifestare artistică internațională organizată la noi să aibă prioritate artiștii autohtoni. Unul din motive ar fi, după cum afirmă curatorul Bienalei, „o mai largă sincronizare a artiștilor locali cu problematicele și tendințele estetice internaționale“. Numai că ideea „sincronizării“ e un băț cu două capete. Există riscul să te sincronizezi atât de mult încât, la un moment dat, să te pierzi pe sine. Și acest lucru, din păcate, se vede destul de pregnant la această Bienală. Pentru prima dată, au mai fost invitați în număr mic, în calitate de oaspeți de onoare, artiștii de frunte din țară, care mai păstrează o legătură profundă cu tradiția. Lipsa maeștrilor s-a simțit. În locul lor au expus o seamă de pictori tineri, proaspeți absolvenți de facultate. Aceștia fiind într-o căutare de sine frenetică, ispita de a fi moderni e pentru ei mai puternică și poate mai profitabilă decât aceea de a rămâne originali. Valorile perene nu se schimbă și nu devin desuete, doar prezentul care e tot mai sclipitor și mai efemer se transformă rapid până nu mai poate fi recunoscut.

Astfel, în principiu nu există nici o diferență între o lucrare a artistei Doina Vieru din Ecuador (sic!) și a lui Adrian Budea din România. Aceeași gamă de culori, aceleași tușe dezinvolte și nervoase, același context abstract. Sau spre exemplu, roșul din tablourile pictorului turc Mustafa Haykir e aproape identic cu roșul din lucrarea artistei din Lituania, Irene Mica. Și contextele în care se impune roșul violent și cinic se aseamănă; în primul caz, e vorba de fundalul pe care e proiectat chipul prezentului: o maimuță, iar în al doilea caz el acaparează cam toată memoria trecutului din istoria unui oraș vechi. Și exemplele pot continua. E bine că unii artiști au umor. Pictorul Ion Mărărescu, din Moldova, introduce haosul fistichiu în care ne zbatem cu toții într-un spațiu închis și-l conturează pedant cu o linie galbenă, asemenea unui topograf zelos. Lucrarea e intitulată „Maluri albastre“ când de fapt spațiul dintre linia galbenă și marginea tabloului e negru. Pe un perete central se evidențiază lucrarea Florinei Breazu, „Apocalipsa“. O învolburare, oarecum liniștită (cu această stare de spirit ne-am deprins) de pete masive, roșu și mov, pe un fundal închis. Din nou roșul obsesiv ce ne urmărește ca un blestem (involuntar ne amintim de celebra carte a lui Orhan Pamuk, Mă numesc roșu). Pe acest fundal derizoriu mai pot fi întrezărite radiografiile unor chipuri umane, dar acestea nu mai interesează pe nimeni și deci nici nu sunt luate în seamă. De fapt, majoritatea lucrărilor din expoziție conțin viziuni apocaliptice. Pictorul Volf Braun din Austria ne trimite cu gândul la Vechiul Testament. Pe un fundal sumbru și răvășitor, de data aceasta roșul ne călăuzește prin „Caii mistreți și fericiți“ (e denumirea lucrării) și silueta vagă a Prorocului Ilie, spre „un cer nou și un pământ nou“. Alături autoarele autohtone Ala Lupu și Elena Albu vin cu două tablouri, unde domină ultramarinul intens și negrul voluptuos și ne aruncă în valurile unui tsunami furios. Ne afundăm asemenea Titanicului în Spațiile gestuale ale oceanului rece și lipsit de viață.

În mod paradoxal (sau poate nu) lucrări de artă ce întruchipează o lume în disoluție sunt preferate la Bienală, nu doar la această ediție, ci și la cele anterioare. Cu două ediții în urmă, Marele Premiu i-a fost decernat artistului japonez Toshio Yoshizumi (prezent și la această ediție ca invitat de onoare) pentru lucrarea „Începutul“, în tehnică cerneală japoneză pe pânză, care reprezintă imaginea (alb-negru) a unei explozii. E vorba desigur de Big-Bang, prima mare explozie cosmică de la care se zice că a început crearea lumii noastre.

Lucrarea ce a luat Marele Premiu la ediția anterioară a Bienalei se numește „Pământul făgăduinței-oameni de geniu“, autor fiind Igor Svernei. Pe o pânză albă este întruchipată amprenta degetului mare al unei persoane, nu oarecare, ci cu o biografie grea, în sens peiorativ, adică având o viață bizară, dubioasă și contradictorie. Până la urmă, asta contează mai puțin, cert e faptul că în urma sa nu a lăsat nimic, ( vreo broșură, o înregistrare audio sau video, etc.) care să-i ateste, cât de cât, valoarea. Or, pictorul premiat îi dedică un tablou, încercând din rațiuni subiective să-i reabiliteze personalitatea. E convins că persoana prematur dispărută a fost, nici mai mult nici mai puțin, un geniu. Tabloul redă amprenta degetului mare al defunctului (pornind de la o mostră reală, expusă sub tablou). De la distanță pare a fi un fragment de univers, însă apropiindu-ne descoperim că nu e altceva decât o imensă pată neagră – neantul. E limpede că lucrarea întruchipează amprenta unui „geniu pustiu“. Iar faptul că lucrarea a fost premiată demonstrează că în conștiința românilor de peste Prut mai domină chipul ambiguu și seducător al unui ideal fals.

În fine, ajungem la Premiul I de anul acesta (Marele Premiu nu s-a acordat) al Bienalei, care i-a fost decernat unui pictor tânăr din București, Lucian Hrisav, pentru lucrarea „Coloane“. Când rostim acest cuvânt, în memoria noastră afectivă apar o seamă de imagini cu acest simbol esențial al omenirii; coloanele templului din Isis, cele din Roma antică sau din barocul francez, etc. și ajungem la coloanele noastre din palatele și bisericile brâncovenești sau la mostrele din pridvoarele caselor țărănești. În final – Coloana infinită a lui Brâncuși și diversele metamorfoze ale acesteia din minunatele picturi ale lui Horia Bernea. Mai pe scurt, există o tradiție imensă în jurul Coloanei, care pe bună dreptate e numită Axis – Mundi a lumii. A încerca să te apropii de această temă și să nu ții seamă de istoria acestui fenomen deosebit înseamnă că ești orb sau ignorant. Și totuși, tânărul pictor premiat nu aruncă o privire necesară în urmă, ci mânat de un tumult juvenil și vanitos aleargă bezmetic înainte, spre un viitor incert, adică spre nicăieri. Criticul de artă Maria Bilașevschi, din Iași, în textul de la începutul Catalogului vine să ne lumineze: „ Artistul creează un nou limbaj, alchimizând elemente de sorginte minimalistă, cubistă, pop sau new media, graffiti, street art și de artă murală. Prin sintetizare el prezintă formele pure ale obiectului, tradus în informațiile auto-suficiente semantic, dar care se reconfigurează independent în forme spațiale și temporale.“ E greu de a mai zice ceva.

Din păcate, la Bienală s-a înregistrat și un caz flagrant de plagiat. Eva Otilia, pictoriță din Iași, a copiat fără jenă o lucrare a pictoriței australiene Loribelle Spirovski. Organizatorii s-au autosesizat la timp și au scos lucrarea de pe simeze.Dacă ne uităm atent la lucrarea pictorului chilian George Gavriel expusă la Bienală nu e greu să ne dăm seama că aceasta seamănă mult cu lucrarea celebrului pictor belgian Rene Magritte, „Castelul din Pirinei“. În ambele tablouri e redată o stâncă ce plutește în spațiu, diferența e că în primul caz pe stâncă se află o localitate, iar în al doilea un castel. Dacă nu e un plagiat, atunci cel puțin e o reminiscență. Or, în expoziție există mai multe. Vasile Tolan în lucrarea expusă se vede că trage binișor cu ochiul la creația artistei vizuale din Timișoara, Suzana Fântănariu, la perioada când aceasta elaborează ciclul de lucrări „Șarpele“. Scurgerile de culoare, ce stilistic fac parte din creația artistei poloneze Agnieszka Zawisza (căreia la ediția precedentă i s-a decernat Premiul I), au fost destul de bine asimilate de unii pictori locali. Lucrarea Danelei Grapă (deținătoarea premiului ICR M. Eminescu, din Chișinău) „Strigătul“ e o replică evidentă după celebra lucrare, cu același nume, a lui Edvard Munch. Dacă în cazul pictorului norvegian strigătul poartă un caracter existențial, unde disperarea absolută deformează nu doar ființa umană, ci și natura din jur, strigătul românesc e mai temperat, mai poetic, pare un strigăt de operetă, care mai puțin ne înfioară și mai mult ne încântă.

Și din nou pe simeze apare culoarea fatală. E vorba de lucrarea lui Simion Zamșa, „Invazia roșului“. Semnificația acestei denumiri a fost exprimată mai bine, de opera aceluiași autor „Sacrificarea boului“, un tablou excelent. Cu acesta a luat un Premiu important, la prima ediție a Bienalei, care, cred că a fost cea mai reușită ediție (exista mai multă nostalgie după spațiul sacru. Marele Premiu atunci i s-a decernat minunatului artist bucureștean Gheorghe I. Anghel.) Lucrarea recentă reflectă o stare de spirit când roșul demult ne-a invadat, asimilat și transformat în fum și praf. Atât, se pare, a mai rămas din noi. Lucrarea materializează acest lucru într-o tehnică seacă și rece, imitând stilul pointilist, de acum o sută de ani. Alăturea, artistul Tudor Zbărnea, cu lucrarea „Ieșirea de pe orizontală“, se străduie să se situeze pe verticala scurgerii nemiloase a timpului, care în mod galopant descompune indentitatea noastră până rămâne din ea esența; niște pete gri, lungi și rebele, care suspină în surdină.

În mod neașteptat, starea lumii actuale e reflectată în carența gravă de spirit, ce se simte în tablourile expuse anul acesta la Bienala Internațională de pictură de la Chișinău. O manifestare amplă și necesară, care ne pune serios pe gânduri. Dar, țin să constat cu amărăciune că după trei luni de la vernisaj (Bienala a mai poposit la Iași și e așteptată la București), nu am găsit încă nici o opinie pro sau contra. O indiferență totală. De parcă acest eveniment important nici nu ar fi avut loc.