În secolul al XX-lea, cultura românească s-a îmbogățit cu trei traduceri integrale ale Odiseei homerice, a căror desfășurare în timp a fost ritmată de succesiunea generațiilor. Inventarierea acestor Odisei (dincolo de amalgamarea accidentală a aparițiilor editoriale, care nu reflectă cronologia realizării lor) pune în lumină diversitatea principiilor de abordare traductologică. Cea mai faimoasă dintre ele, a lui George Murnu, în endecasilabi, apăruse în 1924, fiind precedată de fragmente (în endecasilabi) publicate în 1906 și, mai înainte, de episoade în metru originar (hexametrul dactilic); a fost revizuită de autor în 1940. Între timp, în 1935, apăruse traducerea în proză a lui Eugen Lovinescu (începută prin 1917). Cu mult mai veche, dar accesibilă publicului abia în 1966, era cea incompletă (dar extinsă) a lui George Coșbuc, în iambi rimați (aflată în lucru în 1918, anul morții poetului). Sfîrșitul secolului avea să aducă o nouă versiune, în hexametri, a lui Dan Slușanschi, apărută în 1997, retipărită în 2009 (la Editura Paideia) și reeditată în 2012 (la Editura Humanitas).
În 1929 apăruseră primele douăsprezece cînturi odiseice în traducerea lui Cezar Papacostea (retipărită în 1944 și reeditată în 2013). Volumul era așteptat de public, fiind anunțat prin apariții în periodice, începînd cu anul 1910. Această transpunere în limba română este prima încercare extinsă de asumare a hexametrului dactilic pentru Odiseea, iar publicarea fragmentelor în periodice pare să fi cîntărit greu în decizia lui George Murnu de a renunța la metrul originar (pe care îl folosise în Iliada, precum și în primele încercări de traducere a Odiseei), în favoarea endecasilabului. Jumătatea de Odisee publicată de Cezar Papacostea în 1929 a rămas vreme de aproape șaptezeci de ani o încercare singulară de a pune cuvintele limbii noastre în curgerea dactilică a epopeii ce-l aveau ca erou pe regele Itacăi. Melodia aparte a acestei traduceri nu ține însă doar de ritmul aparent străin al versurilor, ci vine din îmbrățișarea firească a poveștii homerice prin vorbele și personajele basmului românesc, tărîm al zînelor și crailor.
Opțiunile lexicale ale traducătorului sînt în bună măsură impuse de structura metrică; dincolo de aceasta, se simte însă vigoarea poetică a textului românesc, în care arhaismele, regionalismele bine alese, formele aparte ale unor cuvinte parcă anume create trăiesc o viață poetică independentă de hexametrul dactilic. Limba homerică însăși are de altfel origini care nu țin numai de dimensiunea lingvistică, fiind în egală măsură rezultatul, îndelung decantat, al locuirii într-o lume poetică. Realitate lingvistică aparte, inexistentă în stare naturală, ce nu a fost pentru nimeni limbă maternă, această greacă epopeică a fost filtrată de generații neștiute de rapsozi și s-a fixat la un moment dat în forma ajunsă pînă la noi, ca un limbaj distinct, capabil să ne transfere în lumea epopeică prin simpla sa rostire, ca o incantație.
Constituirea epopeilor în forma cunoscută nouă astăzi este și ea uimitoare, de data aceasta nu ca realitate poetică ori lingvistică, ci în ordinea filologică, a criticii de text. Transmis într-un număr imens de copii integrale ori fragmentare (multe, pe cel mai vechi material suplu de păstrare a textelor, papirusul), corpusul homeric ne uluiește prin paradoxala sa unitate. Variantele sînt relativ puține, iar o ediție critică este departe de a ne copleși printr-un aparat proporțional cu dimensiunile tradiției manuscrise. Această rară uniformitate a tradiției manuscrise, pusă în seama ediției pisistratide, de la sfîrșitul secolului al VI-lea, este dovada vie a respectului anticilor pentru Homer (sau „Homer“), ale cărui versuri erau conservate cu o scrupulozitate identificabilă ca evlavie.
Transpunerea hexametrului dactilic în limba română (ca și în majoritatea limbilor moderne) întîmpină dificultatea gravă a echivalării unor modalități accentuale fundamental diferite. Limbile indo-europene vechi se caracterizau printr-un sistem accentual preponderent muzical, care marca silaba dominantă a cuvîntului printr-o diferență de înălțime a tonului, spre deosebire de limbile cu accent intensiv, în care silaba dominantă cunoaște o rostire mai apăsată, dinamică. De aici provine carența majoră a scandării moderne, care – în absența capacității de a intona muzical cuvintele – păstrează numai ritmul intensiv al versului. Acesta se suprapunea în epopeile homerice intonației proprii cuvintelor. Fără să își piardă accentul muzical, cuvintele intrau într-o rezonanță ritmică rezultată din succesiunea silabelor lungi și scurte, după reguli bine precizate. Hexametrul dactilic înseamnă, în sensul propriu, o succesiune de cinci dactili (o silabă lungă urmată de două silabe scurte) sau spondei (două silabe lungi) încheiată cu un dactil catalalectic, în care cantitatea ultimei silabe este indiferentă (o silabă lungă și una scurtă sau două silabe lungi). În varianta românească, acest vers înseamnă o succesiune de cinci dactili (o silabă accentuată urmată de două silabe neaccentuate) sau spondei/trohei (o silabă accentuată și una neaccentuată), avînd în poziția finală un spondeu sau un troheu. Versul românesc are nevoie, pentru a curge bine, de o recitare suplă, în care accentuarea cuvintelor să răspundă necesităților metrice, fără a fi în dezacord cu simțul limbii. Un singur exemplu: adverbul „apoi“ (în versiunea lui Cezar Papacostea) apare frevent în prima poziție în vers, ceea ce îi dezvăluie structura trohaică; în mod similar, „apoi“ este accentuat pe prima silabă în majoritatea ocurențelor în interiorul versului.
Numele proprii grecești aduc cu ele o altă serie de dificultăți. În primul rînd, rostirea unor vocale succesive ca diftong (tautosilabic) sau în hiat (heterosilabic) este impusă de necesitățile metrice, cu consecința palpabilă a unor inconsecvențe de articulare. Într-o și mai mare măsură este vizibilă diversitatea formelor sub care sînt oferite numele proprii. Uniformizarea lor în reeditarea traducerii lui Cezar Papacostea (2013, Editura Muzeul Literaturii Române) ar fi adus după sine încălcări ale ritmului epopeii. Tocmai de aceea, respectînd diversitatea onomastică, reeditarea este însoțită de un indice de antroponime și toponime care conține toate variantele în care apar ele în traducerea lui Cezar Papacostea. Cele mai multe dintre variante se explică prin necesitățile metrice. Există însă și variante pentru care nu hexametrul dactilic este răspunzător, ci – poate – simțul poetic al traducătorului, mai presus de consecvența rigidă pe care ar impune-o o abordare științifică rece. Conservarea mănunchiurilor de forme ( „Odysseu“ are 12 ocurențe, „Odysseus“, 101 ocurențe: ambele variante sînt trisilabice, așadar, interșanjabile; în mod similar: „Poseidaon“ și „Posidaon“, cvadrisilabice, „Poseidon“ și „Posidon“, trisilabice) este cu atît mai mult dezirabilă cu cît normele de redare a numelor proprii greco-latine în limba română au cunoscut fluctuații vizibile în ultimele decenii, nefiind în prezent bine definite prin impunere normativă. Opțiunea lui Cezar Papacostea pentru, exempli gratia, grafia Kalypso, în opoziție cu forma uzuală (id est, cea recomandată în ultima listă oficială de nume greco-romane, cea din Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație din 1993, față de care Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române din 2005 se distinge prin renunțarea la recomandări privind numele proprii greco-latine) Calipso, ori Ithaka versus Itaca (trecînd prin varianta Itaka) se înscrie, peste decenii, în tendința actuală de apropiere a grafiei românești de cea originară. Această tendință se opune recomandărilor ortografice din ultimii cincizeci de ani, de asumare a grafiei „firești“, fonetice, corespunzînd inventarului fonetic al limbii române (și, deopotrivă, echivalărilor uzuale [un fonem = un grafem]) pentru acele nume care au de-acum o tradiție în cultura română: e.g. Horațiu, nu Horatius, Plaut, nu Plautus, Tucidide, nu Thukydides (sau Thoukydides), Afrodita, nu Aphrodite, Homer, nu Homeros, Odiseea, nu Odysseia. În cazul acestor nume, vechimea centenară a prezenței lor în cultura română a putut genera autentice familii de cuvinte, pe care le-ar tulbura o încercare de ortografiere diferită: adjectivele, verbele, substantivele comune „horațian“, „afrodisiac“, „homeric“, „a homeriza“, „odiseic“, „odisee“ ar rămîne termeni suspendați odată ce capul de serie ar primi ortografia limbii originare. Din această perspectivă, indicele de nume proprii care încheie reeditarea din 2013 poate fi văzut ca o sumă a variantelor posibile și, în egală măsură, ca un îndemn pentru filologii vremii noastre de a decide dacă este sau nu necesară o reglementare în acest domeniu: reglementarea ar aduce ordine și consecvență, dar este cert că ar implica și renunțări dureroase la cuvinte cu frumoase sonorități antice ori doar cu savuroase grafii, străine de firescul limbii române.
Rămînînd în zona cuvintelor cu sonorități memorabile, am da cîteva exemple din această traducere cu un vocabular de basm – în care eroii sînt „crai“, zeițele sînt „zîne“ ori „zîne ale zînelor“ –, ce îi conferă un parfum distinct. Întîlnim substantive colective puternice (v. 1.252: „de frica zeimii“, v. 1.310 „pețitorime“), verbe proaspete (v. 1.267: „Cea mai aleasă din plute’ntrarmeaz-o…“) ori care impun o sintaxă surprinzătoare (v. 5. 118-119 „Neîndurați v-arătați c-o zeiță care pe față / Îndrăgosti un bărbat muritor, și-l ținu de tovarăș“) sau, pur și simplu, cuvinte bine sunătoare (v. 1.366 „Voi pricinași și obraznici! Voi, curtenitori ai mamei!“, v. 1.359 „Care la viers se arată potriva zeilor înșiși!“, v. 12.202: „Nu le scăpă din vederi alergareța plută pe mare“) ori cuvinte în variante dialectale (v. 1. 362 „Haide, mai faceți bencheturi, de vreți, și prin casele voastre“, v. 3.163 „Ci a stîrnit între noi din nou sfădălie aprinsă“) sau vechi (v. 2.241 „N-are s-o facă și-n darn îi va fi bucuria soției“), termeni populari (vv. 5.149 „Dar pe el, măre, –l găsea lîngă ape, tînjind de mîhnire“) și regionali (moldovenismul „încalte“, cu o savoare eminesciană: v. 1.385 „Eu însă fi-voi încalte stăpîn în palatele mele“; v. 2.52 „Nu vor încalte să meargă“; v. 2. 70. „Dați-mi, prieteni, tot sprijinul vostru și faceți încalte /Toată durerea s-o sufăr în taină și-n singurătate!“).
Dativul etic, realitate certă a textelor grecești, apare în traducerea românească firesc, chiar și acolo unde nu corespunde unui pronume grecesc ori unei necesități metrice (v. 2.292 „Iar în palat îmi găsește pe toți pețitorii obraznici“; v. 3.116 „Fără-ncetare-ascultîndu-mă, nemulțumit mi te-ai duce“; v. 5.245. „Și mi-i cojește, și mi-i îndreaptă cu cumpăna bine“). Imperfectul narativ este la locul său aici, sună firesc și incitant (vv. 9.98-99 „Eu cînd aflai, îi tîram cu de-a sila, cu plîns, la corăbii, / Și mi-i duceam de-i legam pe sub băncile-adîncilor plute“).
Încheiam prefața reeditării din 2013 cu un îndemn sincer, care era o mărturisire implicită a puterii de seducție pe care o exercită hexametrul dactilic: citiți cu glas, așa cum făceau anticii, și versul va fi pe dată însoțit de muzică. Greu vă va fi dup-aceea altfel să vorbiți, fără ritmuri care-nainte păreau nefirești, dar se-arată-n cuvintele toate.
Nu doar în gînd să citiți cum rătăcitorul Ulise
Casa, cu dor, își visa – rostiți-i cu glas odiseea:
Vă va vorbi, stînd aproape, Homer, înșirînd fără trudă
Vers după vers după vers, hexametri dactilici
Lunecători și bun sunători în limba de-acum și de-aicea.
Din lucrările Simpozionului internațional pentru retraducerea literară (4-5 noiembrie 2019) organizat de Filiala București – Traduceri literare a USR, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și USR, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Identității Naționale.