Un secol de traduceri în limba franceză

Mult așteptat, ultimul volum din seria Istoria traducerilor în limba franceză, secolele XV-XX (Histoire des traductions en langue française XV-XX siècles – HTLF) a apărut la începutul acestei veri sub coordonarea universitarilor Bernard Banoun, Isabelle Poulin și Yves Chevrel. Acesta din urmă este și director al proiectului, început încă din 2004, când au avut primele discuții pe această temă, proiect ce are ca principal obiectiv să lămurească locul traducerilor în formarea patrimoniului unei culturi și să pună în lumină munca nebănuită a traducătorilor. Volumele deja apărute și despre care am mai scris (Rom. lit., 2016, nr. 25) tratează, în ordine cronologică, traducerile din secolele XV-XVI, XVII-XVIII și, respectiv XIX.

Proiectul unei istorii a traducerilor în limba franceză este caracterizat de presa franceză drept monumental, colosal, titanic, destabilizator de clișee și de prejudecăți despre traduceri și despre traducători, aprecieri care acoperă bine și volumul consacrat secolului XX cu o materie copleșitoare ca bogăție și varietate. Câteva cifre sunt în acest sens deosebit de elocvente. Față de 14 – 18 capitole, cât aveau precedentele volume, cel care ne preocupă aici numără 30 și aproape 2000 de pagini. Comparativ cu volumul matrice – ca structură și metodologie – axat pe secolul XIX, la care au participat peste 60 de cercetători, ultimul volum a reunit aproape 200 de colaboratori din Franța dar și din Belgia, Germania, Canada, Cehia, Elveția, Brazilia, Grecia, România și Suedia. Ariile lingvistice tratate sunt aproximativ 60. Numărul de autori traduși la care se face aici referire este de 3500, cel al traducătorilor cam de 4300 și aceste cifre senzaționale ar putea continua, dând măcar o idee despre volumul uriaș de muncă, documentare, acribie, pasiune, reziliență pe care o astfel de întreprindere îl presupune.

Merită să amintim că, față de alte istorii ale traducerii sau ale traducerilor, apărute în alte țări, HTLF este singura care, pe de o parte, se referă la o limbă și nu la o țară, iar, pe de altă parte, nu se limitează la literatură, ci își ia ca materie toate domeniile gândirii, în sensul larg al termenului, literatură, artă, filosofie, religii, științe, tehnică. In plus, acest volum care atinge pe alocuri contemporaneitatea, integrează și domenii noi, embleme ale modernității precum cinematograful, benzile desenate, literatura de gen, testimonială și memorială, muzicologia, antropologia, psihanaliza, toate privite, desigur, sub aspectul traducerii sau al retraducerii.

HTLF se distinge prin ambiție și anvergură de istoria spaniolă, limitată la literatură și la Spania, sau de cea engleză, neterminată încă, ce vizează și limba engleză din alte țări și continente, dar se restrânge la literatură. Ca și în cazul volumelor precedente, avem de a face și aici cu o istorie centrată pe traduceri și pe traducători, la care se adaugă traductologia, toate plasate în contextul cultural, științific, istoric, mentalitar etc.

Traducerea este privită aici, mai mult ca oricând, drept un „fenomen complex, divers și implicat în viața intelectuală, economică, socială“, după cum spune în cuvântul său înainte, Yves Chevrel. O caracteristică a secolului XX, mai ales în ultimele patru decenii, este creșterea exponențială a numărului de traduceri, dezvoltarea reflecției teoretice și metodologice asupra traducerii, lectura critică, din ce în ce mai afirmată, a operelor traduse.

Simplificând mult, s-ar putea spune, că, privit din perspectivă franceză și traductivă, secolul XX este o epocă a traducerii, a retraducerii și a traductologiei, dar și a traducătorului care își face tot mai auzită vocea, reclamând statutul de autor și de creator. Acest secol se caracterizează printr-o spectaculoasă expansiune în spațiu, în timp și ca număr a traducerilor, fie ele literare sau pragmatice, dacă acceptăm ideea lui Froeliger, că traducerile pragmatice grupează toate traducerile „neliterare“. Cât despre creșterea numărului de traduceri, unele studii bibliometrice arată că după 1960 s-au publicat în spațiul cultural aferent limbii franceze cam tot atâtea traduceri cât cele publicate de la începuturile tiparului și până la această dată. La toate acestea se adaugă, chiar în ultimii ani ai secolului, o creștere semnificativă a numărului de limbi din care se traduce, numărându-se, de la un an la altul, 35, 42, apoi 55 de limbi diferite, iar în întreg volumul cam 60 de limbi. Iar mărirea atât de spectaculoasă a numărului de traduceri poate fi socotită și ca un revelator care face din Franța cea mai traducătoare țară din Europa și care, nu o dată, a impus pe plan mondial printr-o primă traducere în franceză un autor sau o lucrare, transpuse mai târziu în alte limbi și în alte țări. Privită din acest unghi, traducerea devine o „aventură franceză“, cum bine spune Philippe Chevalier în cronica sa din „Lire“.

Cele mai traduse limbi și literaturi sunt (în ordinea descrescătoare a numărului de capitole în care acestea sunt menționate): engleza la care se fac trimiteri în 29 de capitole din 30, germana cu 28 de capitole, rusa cu 25 și italiana cu 20.

O dificultate cu care autorii HTLF s-au confruntat vine din caracterul hibrid al acestui secol, care înseamnă totodată o parte de trecut și o parte de prezent, iar prin prelungirea unor fenomene inițiate în secolul XX și continuate în secolul nostru, o istorie foarte recentă, față de care nu există un veritabil recul. Autorii și-au luat ca limite cronologice pentru secolul XX anii 1914, semnificând începutul primului război mondial și toate schimbările și reconfigurările pe care acesta le aduce și 2000, care marchează un sfârșit și un început de mileniu. Aceste granițe sunt însă flexibile, permițând trimiteri la evenimente din 1911 sau 2005 și asigurând coerența panoramei pe care acest volum o propune.

Deschiderea către limbi și culturi, mai puțin sau deloc explorate în secolele precedente, ca și apetența pentru noi domenii, dau un plus de atractivitate acestui ultim volum din serie. Astfel, de exemplu, proza ficțională își ia ca obiect și literatura italiană, dar și pe cea tibetană. Poezia pune în lumină retraduceri din arii poetice consacrate dar și din Orient, din lumea arabă sau din poezia orală africană. Capitolul despre religii se preocupă de Biblie, de texte liturgice creștine, dar și de religia musulmană sau de literaturi religioase indiene și japoneze. Domeniile științelor fac loc deopotrivă matematicii, chimiei, fizicii, dar și etnologiei, psihanalizei, criticii literare, teoriilor avangardiste etc.

Pentru cititorul român este gratifiant să vadă că autori de limbă română traduși în franceză, traducătorii și editorii lor sau fenomene traductive specifice spațiului cultural românesc își găsesc locul în zece capitole. Româna are, așadar, o poziție bună, într-un volum care gestionează un număr imens de date și de informații. Aflăm aici trimiteri mai succinte sau mai ample, după caz, la Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Iorga, Eliade, Cioran, Lupasco, Noica, Alexandru Dragomir, Ionesco, Camil Petrescu, Sadoveanu, Tzara, Blaga, Goma, Vișniec, I. Mihalcesco, Dumitru Stăniloaie, Nae Ionescu, Nicoale Steinhard, Virgil Gheorghiu, Monica Lovinescu, Andrei Pleșu, Dumitru Țepeneag, Zaharia Stancu, Horia Stancu, George Astalos, Annie Bentoiu, Sanda Stolojan, Elena Vianu, Micaela Slăvescu, Ilinca Barthouil-Ionesco și alții.

Găsim și un portret de traducător și editor al Irinei Mavrodin, cu accentul pus pe seria „Lettres roumaines“ de la Editura Arles, pe care a inițiat-o și dirijat-o timp de un deceniu.

Prin stilul narativ, pe alocuri captivant, Istoria traducerii în limba franceză a respectat pariul de accesibilitate și de lizibilitate, vizând astfel și un public mai larg, o deschidere dincolo de cercul specialiștilor. Este vorba de o istorie ce se pretează foarte bine la o lectură încrucișată cu salturi de la teatru la literatura pentru copii, de la religii la filosofie, sau de la antropologie la texte juridice; o istorie care își asumă partea de narativ și care nu seamănă nici cu un dicționar, nici cu o enciclopedie, nici cu un catalog sau un repertoriu. Indexul de autori și cel de traducători sunt utile instrumente de lucru într-o panoramă în care erudiția se îmbină judicios cu istorisirea, fără a o sufoca, în care informația este pertinent comentată, iar sinteza dominantă face din când în când loc unor lecturi critice sau comparative, care ilustrează excelent un domeniu sau altul.

Avem de a face cu o lucrare unică în Europa și în lume, de o anvergură și o densitate fără precedent, care își atinge misiunea de a da traducerilor locul cuvenit în patrimoniul intelectual național și universal, care scoate din umbră și din statutul de secundaritate traducătorii și munca lor puțin cunoscută. Parafrazându-l pe Jean Delisle, am putea spune că „rezultatul este unul monumental, vertiginos, și care provoacă toată admirația“.