Caragiale și Holberg

Prima interferenţă, după ştiinţa mea, între literatura română şi cea daneză o datorăm lui Caragiale. Într-un articol nesemnat al acestuia, publicat fără titlu în ziarul liberal „Voinţa naţională” la 4 octombrie 1885, cu paternitatea stabilită de Şerban Cioculescu şi intitulat de el [À la don Ranudo de Colibrados], autorul Scrisorii pierdute persiflează fumurile aristocratice ale conservatorilor români, care afişau o iluzorie înrudire cu partidele omonime din Franţa şi din Anglia: „Auzi d-ta hal de comparaţie ! Prinţii, lorzii, ducii, pairii, marchizii, conţii, blazonaţi toţi de pe vremile întîielor războaie contra Necredincioşilor pentru cucerirea Sfîntului Mormînt, […] au un corelativ în ţara românească ! şi unde e acel corelativ? Unde să fie? la Clubul Mandi! Blazoane? sunt la club destule: rigi, dame şi fanţi. Trăsuri cu roate roşii, verzi şi galbene, livrele cu galoane late à la don Ranudo de Colibrados, sunt asemenea.” Nu putem aprecia astăzi cîţi dintre cititorii „Voinţei naţionale” vor fi descifrat ironia implicată în bizarul nume spaniol. Singurii cu oarecari şanse erau doar aceia care apucaseră a citi, în „Convorbiri literare” (1881), savuroasele Amintiri din teatre, pe care Caragiale le va reedita în volumul Note şi schiţe (1892) sub titlul Din carnetul unui vechi sufleor. Extragem de acolo un fragment al bucăţii Revanşă:

Vine mai tîrziu vremea să se joace Don Ranudo de Colibrados, o farsă de Kotzebue, foarte comică, deşi prea copilărească. Don Ranudo e un «grande d’ Espana» ruinat, lipit pămîntului, însă tot fudul, tot ţanţoş şi plin de «morgă». Odată se plimbă cu nobila «dona» de Colibrados, ligniţi amîndoi de foame, pîn satul vasalilor lui, şi-ntîlneşte pe unul stînd pe cîmp la gustare.

Îl întreabă :

«Mă, ţărănoiule, ce faci tu acolo?»

Ţăranul se-nchină pînă la pămînt :

«Gustam şi eu ceva, stăpîne.»

«Ce gustai, mă?»

«Nişte brînză, Măria-Ta.»

«Ce fel de brînză? ia să văz şi eu ce fel de brînză… Ştii, nobila mea consoartă, că mîncările bădăranilor ăstora au cîteodată gust bun, mai ales după plimbare… Ia să-ţi văd brînza, mocofane!…»

Ţăranul le dă atunci o bucată din desaga lui, iar nobilii trebuiesc să i-o smucească repede şi s-o mănînce cu mare lăcomie.”

La reprezentaţie , năstruşnicul Iorgu Caragiali, interpretînd rolul ţăranului, substituie bucata de caş pe care i-o încredinţase din vreme actorul Costache Mihăileanu („Don Ranudo”) cu un „cocoloş de lumînare de seu cu fitil cu tot tăvălit în răsătură de săpun şi acoperit cu praf de tibişir. Cît era de flămînd nobilul hidalgo, de muşcat a muşcat, dar n-a putut-o înghiţi brînza mocofanului.”

Este cazul acum să precizăm că substuirii intenţionate a bucăţii de caş cu un bulgăre de seu i se adaugă, în textul de mai sus, una de natură accidentală: comedia Don Ranudo de Colibrados nu-i aparţine lui August von Kotzebue (calificat de G. Călinescu drept un „simplu fabricant de piese, unele spectaculoase, Schiller diluat”, prezent totuşi mult timp pe scenele noastre, de la Gh. Asachi şi Iancu Văcărescu pînă la Costache Caragiali şi E. Winterhalder), ci dramaturgului danez Ludvig Holberg. Confuzia lui Caragiale s-ar putea explica printr-o traducere sau adaptare efectuată de autorul german. În versiunea originală, don Ranudo vede pe fereastră un ţăran care se ospătează. Îl cheamă înăuntru şi-i cere să guste puţin din brînza lui, „ca să văd dacă pot s-o înghit. […] Taie-mi, Juan, o bucată mare şi dă-mi puţină pîine de-a ta. […] O să vezi, Juan, că nici eu şi nici doamna mea nu dispreţuim biata hrană a unui ţăran.” Nobilii soţi înfulecă toată brînza, iar la sfîrşit, cînd Juan cere nişte bani ca să-şi cumpere de-ale gurii pe drumul de întoarcere, don Ranudo îi oferă o gravură cu blazonul familiei, explicîndu-i în detaliu piesele heraldice componente: un şoim, un leopard, patru crini şi o spadă. „Adio! exclamă la plecare Juan. Mulţumesc Măriilor Voastre pentru onoarea ce mi-au făcut mîncîndu-mi cina.”

Autorul lui Don Ranudo, Ludvig Holberg (1684 – 1754), a compus în numai doi ani 25 de comedii. Era un erudit profesor de istorie la Universitatea din Copenhaga, cu lucrări importante în domeniu. Verva lui comică s-a alimentat mai ales din Molière ( o teză de doctorat, Holberg comme imitateur de Molière a apărut în 1864, semnată de Arsène Legrelle), dar şi din alţi comediografi precum Plaut, Terenţiu, Regnard. În comedia Tinichigiul politician sau Omul de stat închipuit, doisprezece meseriaşi hamburghezi, adunaţi într-un „Collegium politicum”, dezbat probleme interne şi internaţionale, comentează ultimele evenimente ale războiului de succesiune la tronul Spaniei, aprobă sau critică tactica adoptată de comandanţii oştirilor, deplîng faptul că Viena nu are flotă de război, deşi în Austria sînt destule păduri şi deci lemn berechet pentru corăbii şi catarge: „Dacă am avea o flotă în Austria sau la Praga, turcii sau francezii n-ar mai îndrăzni să asedieze Viena, iar noi am putea răzbi pînă la Constantinopol. Dar nimeni nu s-a gîndit la asta!” Colegiul consultă o hartă pentru a stabili dacă Franţa are sau nu ieşire la mare. Unul dintre membri vrînd să indice Dunărea, demonstraţia devine neaşteptat de elocventă, căci răstoarnă o halbă şi berea se împrăştie pe hartă în valuri impetuoase. Personajului central al comediei, tinichigiul Herman von Bremen, i se punea la cale o farsă : este anunţat că a fost numit primar şi i se cere să arbitreze o afacere încîlcită. Copleşit de teancul de hîrtii care i se aduc spre rezolvare, Herman vrea să-şi transfere funcţia valetului Henrich, însă acesta refuză. Pînă la urmă, personajul renunţă definitiv la politică şi revine pocăit la meseria lui. Tinichigiul lui Holberg a suscitat comparaţia cu Conul Leonida1, fapt ce putea stîrni curiozitatea lui Caragiale şi, eventual, dorinţa de a-l citi. Un dialog episodic din piesa daneză ne duce cu gîndul la Căldură mare: „Un avocat – Am vrea să avem onoarea de a vorbi cu domnul primar. Henrich – Încă nu s-a sculat. Avocatul – Nu s-a sculat încă la 4 după-amiază? Henrich – Ba da, s-a sculat, dar a ieşit. Avocatul – Dar tocmai am întîlnit la intrare un om cu care vorbise. Henrich – Da, e drept că s-a întors, dar nu se simte bine.”

 

____________________

1 V. D. Păun, Despre ridicol și comic, „Vatra”, 1895, p. 254. O referință similară la Il. Chendi, Comedii-le lui I.L. Caragiale, „Familia”, 1897, p. 494.