Anul Centenarului s-a sărbătorit în paginile României literare printr-o acțiune mai puțin comună: prin alcătuirea „listelor canonice” de proză, poezie și critică românească, adică prin alegerea a 100 de titluri pentru cei 100 de ani ai României Mari. Deoarece însăși noțiunea de autor canonic ori de operă canonică pare pentru multă lume confuză, ilustrarea conceptului printr-un exemplu concret lămurește cel mai bine lucrurile.
În încercarea de a defini esența conceptului de canon, recurgem mai întâi la o analogie din arhitectură: stâlpii de rezistență ai unei clădiri ar putea figura operele canonice ale unei anumite culturi, stâlpi în absența cărora construcția nu se ridică ori se prăbușește. Vorbim de o construcție ce se amplifică și se corectează discret, de-a lungul deceniilor și secolelor, dar care și-a fixat temelia și scheletul o dată pentru totdeauna.
De exemplu? Cunoscutul actor italian contemporan Roberto Benigni, celebru prin filme în care a jucat sub bagheta unor mari maeștri (Le voce della luna ori Il Mostro), celebru mai ales prin capodopera La vita é bella, a propus în urmă cu câțiva ani un experiment riscant. A recitat într-o piață din Florența, în fața a aproximativ 5000 de oameni, 13 cânturi din Divina Comedie. El relua astfel conștient acțiunea întreprinsă cu șapte secole în urmă de Boccaccio, care îl recita pe Dante publicului florentin, însoțindu-și performanța de comentarea personală a operei.
Un an mai târziu, în 2008, Benigni relua la Florența spectacolul recitărilor dantești în piața publică: avizați de data asta, spectatorii se ridicau la 20000. Încurajat de succes, actorul întreprinde un lung turneu în peste 20 de orașe, prezentând mai multe strofe ale operei; la finalul turneului se înregistraseră în total aproximativ 230000 de spectatori.
Televizunea Italiană, aflând ce se petrece, s-a hotărît să profite de neașteptatul chilipir; a anunțat cu anticipație orele la care Benigni urma să recite din Dante, în fața camerelor de luat vederi; actorul a dat câteva reprezentații de acest fel mai multe zile la rând. De data asta, calculul Televiziunii Italiene s-a dovedit corect: la fiecare dintre aparițiile televizate s-au consemnat, zilnic, aproximativ 20 de milioane de telespectatori. Pentru audiențele la un program TV se atinsese astfel în Italia recordul absolut.
Cum se explică oare fenomenul fără precedent? E posibil ca un merit deloc neglijabil să-i fi revenit actorului Roberto Benigni, accentului său toscan care l-a făcut celebru și iubit pretutindeni. Specializat în roluri comice, el „interpreta” de data asta pentru prima oară Divina Comedie, adică un rol cu totul diferit. L-a jucat probabil cu brio, pentru că succesul a depășit toate așteptările.
Cred însă că meritul esențial îi revine lui Dante însuși și nimănui altcuiva. Legendarul poet a demonstrat – la 700 de ani de la dispariția lui – o surprinzătoare actualitate și o aderență miraculoasă la publicul contemporan. Involuntar, Dante demonstra ce înseamnă de fapt un autor canonic: acel autor fără de care o anumită literatură nu se poate prezenta în totalitatea ei. Și cu cât crește în timp depărtarea autorului față de noi, cu atât integrarea în canonul respectiv se dovedește mai sigură.
Fervoarea dantescă rezultată în urma reprezentațiilor lui Benigni a avut și alt rezultat: a atras atenția asupra unei cercetări lingvistice rămase până atunci în cercul restrâns al specialiștilor. Un grup de lingviști italieni calculase că ceea ce noi numim „fond principal lexical” cuprinde în limba italiană aproximativ 2850 de termeni: ar fi bagajul lexical fără de care nu se poate vorbi limba italiană simplu și inteligibil.
Investigându-se cuvintele ce compun Divina Comedie, s-a constatat că aproape 2700 din cele 2850 de cuvinte-bază se găsesc în textul lui Dante. Asta înseamnă că, fără voia poetului florentin, termenii utilizați în creația sa au devenit de-a lungul secolelor un fel de „italiană de bază”. Astăzi, nu știm ce să admirăm mai mult la Dante: talentul său poetic fără egal sau talentul prospectiv, cel de vizionar al unei limbi italiene a viitorului, al unei limbi italiene eterne.
Poeții Școlii Siciliene, precursori ai lui Dante, și Dante însuși au trecut cei dintâi de la limba latină la limba vernaculară, adică la italiana epocii lor, creând în acest fel primul model de limbă literară italiană, îmbogățită de-a lungul timpului, dar păstrând cu sfințenie moștenirea inițială. Până astăzi, elevii italieni din clasele primare învață să citească pe strofele din Divina Comedie: iată ce înseamnă canonul literar în acțiune. Exemple similare cu cel al lui Dante se pot găsi în toate literaturile europene, mai mari sau mai mici.
Spectacolul recitării poeziei dantești face „sală plină” în sânul unei națiuni întregi – și asta la șapte secole de la dispariția autorului. Mai trebuie oare să explicăm conceptul de „autor canonic”?