Daniel Cristea-Enache fixează o parte din lucrarea criticii sale de întîmpinare în Linia de contur (Editura Spandugino, 2019); partea cea mai problematică, mă grăbesc să adaug, pentru că, iată, sunt comentate aici o sută douăzeci de titluri din stricta noastră actualitate literară, în rubrici consacrate la reviste de primă linie, cele mai multe în România literară, apoi, în „Observator Cultural”, „Viața Românească”, „Idei în Dialog”, „Bucureștiul Cultural”, „Cultura”, „LiterNet”, „Suplimentul de Cultură”. Impresionant e, de la prima vedere, numărul cărților „întîmpinate” într-un volum de peste șapte sute de pagini. Cărțile comentate se circumscriu, cu cîteva excepții, „literaturii de frontieră”, cum o numea, prin anii 1970 ai secolului trecut, Silvian Iosifescu, fără să intuiască, însă, extensia pe care o vor primi speciile epice in cluse acolo; excepțiile sînt cîteva romane și texte memorialistice de pe primul raft al literaturii noastre de azi, incontestabile din punctul de vedere al valorii lor estetice: Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Un om norocos de Octavian Paler, Supraviețuiri de Radu Cosașu, Învoiala de George Bălăiță, Clopotul scufundat de Livius Ciocârlie, Întoarcerea huliganului de Norman Manea, Un român la Pa ris de Dumitru Țepeneag, Dimineața pierdută de Gabriela Adameșteanu, Sara de Ștefan Agopian, Ploaia de trei sute de zile de Gabriel Chifu; comentariile criticului la edițiile mai noi ale acestor cărți le reconfirmă valoarea din perspectiva lecturii de azi a unui critic din noua generație. Ieșind repede de pe acest teren sigur al cărților omologate valoric, încă de la apariția lor, unele în deceniul nouă al veacului trecut, Daniel Cristea-Enache trece linia de contur, hotarul unei lumi, în fond, confortabile pentru un critic literar, ca să pătrundă cu instrumentele sale de analiză în zona tulbure a amestecului genurilor, a cărților și autorilor care încearcă să treacă dincolo, între cei „aleși”, forțînd limitele naturale ale modurilor narative, dar și limitele artificiale ale celebrității și lumi nii reflectoarelor. Unii reușesc să treacă linia de contur pe care o desenează cu mînă sigură Daniel Cristea-Enache, alții, cei mai mulți, nu. Epistolarii, memorii, nuvele și ro mane, amintiri, literatură penitenciară, rezumate din dosare de la CNSAS, cărți de convorbiri, autobiografii, jurnale, interviuri și note de călătorie – aceasta este papirosfera pe care o explorează Daniel Cristea Enache în Linia de contur. Diversitatea stilistică și tematică, a arhitecturii narative și, nu în ultimul rînd, statura atît de diferită a autorilor, de la numele din Dicționar și istorii literare, pînă la debutanți (prea)grăbiți, uneori, să ajungă acolo, pune criticului de întîmpinare nu puține probleme teoretice, de în cadrare și de judecată estetică a unor cărți, adesea, „intime” (jurnale, memorii de penitenciar, dosare de la poliția politică): cît/ cum este literaritatea lor, ceea ce se numește „intenționalitate literară”? Cel mai simplu pare a fi cu epistolariile; sînt puține (cine mai scrie, azi, scrisori și încă „de mînă”, cînd sînt atîtea „căsuțe poștale” electronice, chiar dacă cei ce se înghesuie în fața tastaturii și a ecranului magic vor fi uitat să facă liniile de contur ale literelor cu stiloul, cu „tocul și penița”, nu se mai pune, nu-i așa?, cu pixul, hai, cu creionul?), sînt documente ale unei memorii colective, ieșind astfel din „intimitate”, ca în cazurile epistolelor trimise de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu fii cei sale, Monica, reafirmînd „legatul” lovinescian și efortul de a proteja vocea de la „Europa Liberă”, dar și în corespondența dintre Dinu și Cornelia Pillat; literatură rămîn scrisorile de dragoste ale lui Leonid Dimov și cele ale lui Emil Brumaru din „volumașul epistolar” Cerșetorul de cafea, cuprinzînd scrisorile trimise de poetul ieșean, în vara anului 1980, lui Lucian Raicu. Astfel, regi mul totalitar a reinventat o specie ce părea să fi rămas în seco lul (pre)romantic; numai că, prudent, Daniel Cristea-Enache face cîteva precizări foarte necesare, în mai multe rînduri, în cartea sa, pentru a pune la punct manipulările, adesea, grosolane ale memoriei unui timp din ce în ce mai îndepărtat de tînărul cititor care poate să piardă conturul vechilor întîmplări: „Nu e prea greu să distingi și să disociezi între cei care au suferit realmente în timpul comunismului și cei care nu fac decît să instrumentalizeze, azi, această suferință. Cei din urmă au devenit cei dintîi în plan discursiv: se avîntă retoric și cuprind cu aripile indignării lor tardive întregul spațiu social. Trasează directive noi, distribuie note și calificative morale, vorbesc cu patos despre suferințele trecute și despre necesara lor răscumpărare. Demagogia durerii (altora) a fost în floare după 1990. La antipod, adevărații martori și martiri ai in fernului închisorilor politice, cei care au fost acolo și au simțit pe pielea și oasele lor umanismul socialist, vorbesc cu mare discreție, cu o uimitoare delicatețe sufletească, despre experiențele teribile prin care au trecut. Și nu discută niciodată la modul general, extrapolînd cazul concret pe care l-au reprezentat, judecîndu-i pe toți ceilalți cu măsura lui. Dimpotrivă, în timp ce inchizitorii de școală nouă vorbesc in abstracto și judecă circular pe baza unor transcendentalii morale, evitînd sistematic întîlnirea cu planul concret, foștii deținuți politici se mențin în sfera lor de experi ență carcerală, într un cîmp al referinței directe”.
Sînt în papirosfera lui Daniel Cristea Enache autori neștiuți, cum e Gh. Jurgea Negrilești, pe care îl salvează din uitare editarea cărții de altădată și comentariul criticului de întîmpinare de azi; aici, Daniel Cristea-Enache e istoric literar, formulînd judecăți de valoare despre autorii din afara ierarhiilor stabilite, nefiind în circuitul de lectură; istoricul literar construiește și nu demolează chiar și în cazuri precum cele ale lui Petru Dumitriu, Adrian Marino, Ion Caraion, Nina Cassian, Ion Druță, Paul Goma, cînd constată, în ansamblul de lumini, „umbre compromițătoare”: Daniel Cristea-Enache știe să-și exploateze perfect șansa: „Șansa criticului și istoricului literar de azi este că, trăind și scriind în libertate, el poate spune mai mult (nu neapărat și mai bine) despre o carte apărută în epoca unui control ideologic strict și a unei cenzuri tot mai agresiv-absurde”. Sînt acolo, la (înde)mîna criticului, și autori care, direct sau prin urmași, speră că vor beneficia de o altă lectură, azi, și de o altă încadrare, mai bună, în ierarhia de valori; aceștia nu obțin nimic în plus de la Daniei Cristea-Enache: Nicolae Țic, în pofida susținerii pe care i-o acordă Dumitru Radu Popescu, rămîne în maculatura anilor 1950, iar Dumitru Popescu, în ideologia național-comunismului. Daniel Cristea Enache, e adevărat, „maschează” judecățile de valoa – re nu tocmai favorabile în spatele unor formulări elegante, departe de acțiunea și limbajul „criticului-buldozer”; spirit rafinat, care știe să nege fără a răni („Nu știu cum se face, dar în opera unui romancier de vîrf ca Augustin Buzura, ultima stație pare să fie întotdeauna următoarea”), Daniel Cristea-Enache cultivă acea politețe culturală pe care o observă și la alții, puțini, la Andrei Oișteanu, de exemplu. Criticul păstrează pentru azi literatura valoroasă de ieri, ca în cazurile Norei Iuga, N.Steinhardt, Ion D. Sîrbu, Gabriela Adameșteanu, cărora le consacră studii critice; are parte, rar, e drept, de bucuriile criticului literar de întîmpinare care descoperă un autor (Paul Diaconescu, Florin Constantin Pavlovici) ori recuperează cărți și autori în cazul cărora a constatat lipsa de reacție a colegilor de pagini literare: Radu Aldulescu, Marius Robescu ori Radu Mareș sînt cîteva nume, iar comentariile rezervate prozei acestuia din urmă prilejuiesc criticului literar cîteva disocieri fine privind raportul centrului cu provincia: „Adevărul e că peisajul nostru cultural este puțin diferit de ce se vede de la București, unde există comentatori ce se cred nu numai centrul lumii, ci… lumea (literară) însăși, iar tot ceea ce cade în afara acestei zone de interes nu există. Pe de altă parte, și autorii din țară ar tre bui să încerce să iasă din spațiul «matricial» – protector al pro vinciei lor, publicînd în alte părți și lărgind astfel cercul. Dincolo de micul patriotism local, ardelenesc, moldovenesc sau oltenesc, șansa unui roman de a se impune este legată de posibilitatea cît mai multor cititori și critici de a-l citi”. Între nostalgiile criticului de întîmpinare, de care nu scapă nici Daniel Cristea-Enache, e și aceea a citirii tuturor cărților care apar; au reușit Nicolae Manolescu și Laurențiu Ulici, care citeau, în anii 1980, tot ce se tipă rea în țară; am făcut și eu acest exercițiu între 1985 și 1989, dar atunci, „planurile editoriale” de la toate editurile de stat de la noi aveau prevăzute 138 de titluri: nu era complicat de citit acele cărți într-un an și aveam timp și pentru altele, mult mai importante, desigur. Și tot din epocă. Nu are dreptate Daniel Cristea-Enache atunci cînd, într-un comentariu la o carte a lui Leonard Oprea, scrie că „cenzorul, după «desființarea» cenzurii, fusese asimilat cu redactorul de editură”; Z. Ornea și Magdalena Bedrosian, în două rînduri înainte de 1989 și azi, mi-au citit cărțile și nu le-au cenzurat, cum la fel vor fi făcut și Mircea Ciobanu, Florin Mugur, Sorin Mărculescu, Georgeta Dimisianu. De altfel, Daniel Cristea-Enache însuși deplînge absența redactorilor de editură: „Lui Dan Stanca îi trebuie un lector de carte”; „La finele lecturii unui ase menea «roman sentimental» (Imperiul fetelor bătrîne de Liliana Corobca, n.n.), lamentabil sub atîtea aspecte, te întrebi de ce nu mai există instituția lectorului de carte și ce vină are cititorul”, scrie, cu neascunsă amărăciune, Daniel Cristea-Enache care pune în oglindă autori (Norman Manea și Marin Preda, Gabriel Liiceanu și Livius Ciocârlie) sau cărți (Caietul albastru și Abisul luminat ale lui Nicolae Balotă), fixează scriitori în definiții memorabile („Cosașu este mai degrabă un Proust al comunismului românesc”), „promovează”, cu măsură, colegii de generație, punctînd textele critice cu judecăți de valoare și situare sigure, inspirate, adesea, cu umor: „Dacă ar mai putea s-o citească (Întîlnire cu un necunoscut de Gabriel Liiceanu), Noica, fostul profesor al fostului ucenic definitiv convertit la literatură, s-ar lua cu mîinile de cap”; „Bălăiță este, încă de la debutul editorial, un mare și negrăbit prozator; și un autor fără evoluție”; Petru Popescu este „scriitorul tineretului”; „Un roman excepțional este Compunere cu paralele inegale de Gheorghe Crăciun”; „Ploaia de trei sute de zile de Gabriel Chifu este unul dintre cele mai bune romane românești apărute în ultimii ani, cu potențial de a fi tradus, ecranizat și chiar dramatizat”; „Romanul total, aglutinant și sintetizator, este formula de debut – în mod cert cîștigătoare – a celui mai puternic prozator pe spații ample (Radu Aldulescu, n.n.) apărut la noi după o tîrzie, îndelung așteptată Revoluție”; „Această scriere despre Nichita Stănescu s-ar cuveni, cred, rescrisă de Cristian Tudor Popescu. Cu onestitatea, talentul și electrici tatea pe care cel mai puternic gazetar de după ’89 le are”; „Poate că și Nicolae Ceaușescu și cititorii din mai multe generații asuprite de el ar fi meritat o satiră mai bine scrisă și mai inteligentă (decît Te pup în fund, Conducător iubit de Daniel Bănulescu, n.n.)”; „Judecată strict ca o încercare de roman, O pasăre pe sîrmă e o în cercare complet ratată. Dar ca telenovelă dîmbovițeană, opera Ioanei Nicolaie (cu teme înalte, conflicte pasionale, capitalism sălbatic și lirism de pension) ar merita o continuare” etc.
Istoricul literar recuperează valori și (re)trimite sub praf ceea ce nu merită citit; criticul literar (re)construiește, prin cărțile comentate, o întreagă epocă. Daniel Cristea-Enache e, deja, o personalitate accentuată a lumii literaturii noastre de azi.