Volumele care reunesc cronici sînt variate, greu de circumscris sub umbrela unei singure tipologii, asemănătoare doar prin mecanismul care le-a închegat, deosebite însă prin calitățile pe care le au odată strînse într-un singur corp. Există asemenea cărți care nu fac decît să depună mărturie despre hărnicia sau, involuntar, lenea autorului, altele care prind o nouă viață ilustrînd un profil complex al cronicarului, urmărindu-i gusturile, pariurile valorice, sistemul critic, după cum există și culegeri de cronici care depășesc statutul de volum fabricat din bucățele și deschid spre o imagine coerentă și complexă de ansamblu, transformîndu-se în altceva, în veritabile istorii literare și studii de amploare ale unui moment mai larg. Daniel Cristea-Enache este unul dintre cei mai activi cronicari români de după 1989, unul dintre cei mai citiți și, prin poziționările sale, dar și prin reacțiile stîrnite față de acestea, unul dintre cei mai influenți. Este firesc ca în acest caz așteptările față de volumul său să fie ridicate. Autorul își strînsese deja o bună parte dintre textele publicate în reviste în trei volume anterioare. Ce justifică atunci Linia de contur și ce aduce ea în plus?
Linia de contur este o selecție a cronicilor, o reducție care, așa cum se întîmplă în cazul sosurilor, nu diminuează, ci accentuează, concentrează gustul și evidențiază notele. Daniel Cristea-Enache operează o altă aranjare, propunînd o împărțire în două volume, primul, cel deja apărut, regrupînd cronicile axate pe proză, memorialistică și docu-drama (să acceptăm noile catalogări), iar cel care urmează să apară în 2020 conținîndu-le pe cele din zona poeziei. Autorii au fost aranjați în ordinea vîrstei. Și, se observă, selectați ca importanță, fie ca valoare literară, fie ca exemplu pentru un anume moment sau tipic (aici se înscriu și cronicile negative, cele rămase fiind cele în care Cristea-Enache face mai mult decît să demonteze și demoleze un volum, ci să vorbească despre apariții tipice, despre manierisme notabile, despre obsesii colective ale unui moment).
Calitatea acestui prim volum derivă implicit și direct din calitățile de cronicar ale autorului. În primul rînd elementul fără de care celelalte nu ar mai conta – capacitatea de a evalua corect, pertinent și cît mai puțin partizan volumul pus în discuție. Daniel Cristea-Enache a semnat suficiente cronici mai mult sau mai puțin contestate sau persiflate de către unii confrați. Linia de contur demonstrează că observațiile și verdictele date au fost și sunt corecte, trecerea timpului validînd judecățile cronicarului. Cîteva dintre cronicile sale de întîmpinare se dovedesc acum de referință, fixînd clar liniile de receptare după care se operează, iar în cîteva cazuri reușind cîteva portrete literare remarcabile. E de notat că unele cronici au dimensiuni agabaritice, fiind veritabile studii. Fără premeditare le menționez pe cele dedicate lui N. Steinhardt, Gabrielei Adameșteanu sau lui I.D. Sîrbu. A doua calitate este capacitatea de a sintetiza și sistematiza obsesiile și frămîntările perioadei în care apare fiecare volum discutat. Cristea-Enache face mai mult decît să pună un decor în spatele volumelor disecate. Analizele sale sînt profunde, în general polemice, nelipsite de notă personală și bine sprijinite atît pe o solidă bibliotecă personală citită cu multă atenție, cît și pe intuiții care demonstrează reflexele și calitățile critice. Paginile sale despre memorialistica din timpul perioadei comuniste concentrează idei, precizează diferențe și trasează linii de contur mai bine decît o fac studii sensibil mai voluminoase și evident mai pretențioase sub aspect științific. În fine, a treia calitate a volumului este scriitura. Daniel Cristea-Enache are stil și știe să își conducă textul mai bine decît o parte dintre prozatorii discutați. Intercalează pasaje foarte personale, aproape memorialistice, dîndu-le valențe critice, se joacă mimetic cîteodată cu textul disecat, știe să fie exact și riguros în afirmații fără a cădea într-un stil universitar plicticos și doct-prăfuit. Lasă impresia cîteodată că povestește degajat la o cafea, dar ideile textului rămîn strînse. E o calitate pe care astăzi o găsești foarte rar la un critic, aparenta lipsă a dorinței de a impresiona și epata. Desigur, aceasta există, dar nu la nivelul superficial unde e în general localizată, ci la cel al ambiției de a excela și de a da, pînă la urmă, sentința definitivă într-un subiect.
Linia de contur este, prin urmare, scrisă bine, instructivă, exactă. Trece dincolo de o simplă colecție aniversară de texte? Cu mult. Pînă în chiar marginea unei schițe de istorie literară contemporană. Nu se pretinde direct așa ceva, dar poate substitui cu succes foarte multe texte scrise de la bun început cu această intenție. E un text mai clar, mai afirmat, care organizează critic literatura română după un desen care poate fi cu greu contestat. Desigur, ar putea fi completat cu nume care lipsesc, dar acesta este minusul evident al unui astfel de volum.
Dacă și volumul doi din Linia de contur va fi la fel de bine construit din cărămizile preexistente ale cronicilor, Daniel Cristea-Enache va avea o construcție critică foarte serioasă și imposibil de evitat pentru orice comentator cu pretenții al literaturii noastre contemporane.