Cu ochii larg deschiși

Recentul volum Linia de contur: cronici literare, I (Editura Spandugino, 2019) – dedicat literaturii subiective (non)ficționale (memorialistică, jurnale, epistolare, autobiografii, cărți de călătorii, volume cu documente din arhivele CNSAS, cărți de dialoguri, eseistică de factură biografică, publicistică ficționalizată) și prozei (romane, nuvele, povestiri) – face parte dintr-un anunțat diptic, deoarece autorul promite, încă din titlu, că va apărea cât de curând și un al doilea volum, rezervat (așa cum aflăm din Argument) poeziei. Criticul și istoricul literar de cursă lungă Daniel Cristea-Enache consideră, pe bună dreptate, că intervalul de un deceniu reprezintă un răstimp suficient de amplu pentru ca o selecție în culegeri a cronicilor scrise să fie și destul de severă pentru trasarea liniei de contur nu numai a actualității literare, ci și a unei posibile istorii a literaturii române mai extinse decât aceea a contemporaneității imediate.

În cronicile săptămânale pe care le-a susținut în această ultimă perioadă decenală în revistele România literară, „Observator Cultural”, „Bucureștiul Cultural”, „22”, „Cultura”, „Idei în Dialog”, „Viața Românească”, „Suplimentul de Cultură”, „LiterNet”, „Literatura de azi”, Daniel Cristea-Enache a avut mereu în vedere îmbrățișarea unei perspective de istoric literar, ce presupune o durată mai lungă și un efort de cuprindere cât mai amplă a fenomenului literar românesc. Dispunerea textelor în cuprinsul cărții Linia de contur: cronici literare, I s-a făcut în funcție de perioada și de generația unuia sau altuia dintre scriitorii avuți în vedere și astfel comentariile critice dedicate prozei „obiective” sunt întrepătrunse cu literatura de tip „subiectiv”, în cadrul unei aceleiași generații ce evoluează într-un anumit context istoric. Dar, oricare ar fi genul și categoria în care se încadrează cărțile supuse analizei, ele se înșiruie la cuprins în funcție de anul nașterii scriitorului respectiv.

Înzestrat cu un fin simț critic, Daniel Cristea-Enache știe să discearnă, în alegerile sale, între cărțile care mizează în totalitate pe „sinceritate” și acelea doar contrafăcute, tributare unui stil gonflat și patetic, pline de o agresivă egolatrie caracteristică unor scrieri la prima persoană. Este motivul pentru care sunt citiți „cu ochii larg deschiși” (p. 258) Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, N. Steinhardt, Ion D. Sîrbu, Paul Goma, Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici, Oana Orlea (în dialog cu Mariana Marin) și alții. Cronicarul literar are, de obicei, de comentat cărți ale adevăratelor victime ale regimului comunist nu prea înzestrate cu talent literar, după cum are a face și cu apariții editoriale ale unor impostori ai suferinței, dotați cu talentul invenției literare. În aceste condiții, temerile lui sunt clar exprimate: „Într-o epocă a criminalilor (era ticăloșilor, cu formula lui Preda), în care «derbedeii» întruchipează Statul și Puterea, iar elita țării este tratată ca o clică putridă și decimată în închisori, mutațiile și hibridizările morale, contaminările și inversiunile au un efect mai pervers și mai profund decât o teroare istorică exercitată transparent, fără un vocabular umanitarist care să o ambaleze” (p. 152). Daniel Cristea-Enache și-a dat seama de șansa pe care o are ca, trăind și scriind în libertate, să poată spune mai mult (cât de bine, asta rămânea doar în puterile sale și a dovedit-o din plin) despre o carte sau alta apărută în epoca unui strict control ideologic din partea Cenzurii.

Dacă în primii ani postdecembriști a predominat un acerb discurs public anticomunist, în deceniul următor a fost preponderent un discurs postcomunist vădit relativizant și hedonist. Distincția dintre aceste două discursuri este astfel operată: „Pe acesta din urmă îl utilizează, dimpreună, marxiști reșapați și juni care nu l-au apucat pe Ceaușescu, minimaliști postmoderniști și maximaliști ai problematicii multi-culti. Pe cel dinainte l-au folosit, până l-au stors și l-au scămoșat ca pe o rufă oarecare, nu atât foștii deținuți politici și puținii noștri disidenți, cât anticomuniștii post-’89, conștiințele civice trezite la viață cu Revoluția, liberali, țărăniști și regaliști subiți, care și-au pus într-un sertar (dacă nu l-au ars simbolic, în Cetate) carnetul de Partid unic”. (p. 214). Cu toate acestea, Daniel Cristea-Enache nu-și propune să ofere prin comentariile sale critice o versiune caricaturală a anticomunismului și a postcomunismului, ci să deceleze și să disocieze exercițiul retoric, discursul manipulatoriu și moda ideologică de convingerile sincere și profunde, ferite de contexte istorice și de conjuncturi sociale. Iată un exemplu: „Dacă Blaga a fost interzis în epoca realismului socialist, au fost «interziși» și grafomani care, după 1989, au atribuit respingerea manuscriselor unei cenzuri oribile, de ordin ideologic. În fine, dacă Livius Ciocârlie, Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu nu au fost membri de partid, apoi nici legionarii generației anterioare n-au fost, fapt ce le-ar fi dat, în anii ’90, un titlu de noblețe. Îl meritau?” (p. 13).

Memorialistica, jurnalele, paginile de corespondență și convorbirile în perioada postdecembristă dețin nu doar o miză comună, ci și o aceeași problematică de fond, pe care fiecare scriitor o soluționează în mod diferit. Indiferent ce convingeri trebuie să aprecieze, cronicarul le observă cu nepărtinire, chiar dacă nu este de acord cu unele dintre ele. Este evident că volumele respective au fost proiectate și scrise în vederea recuperării unor adevăruri și traume reduse la tăcere din partea regimului comunist. Dar problema majoră care intervine în cazul scrierilor depoziționale este aceea a onestității autorilor sau a personajelor (de multe ori măști ale creatorilor lor), deopotrivă cu integritatea documentară a mărturiilor expuse. Daniel Cristea-Enache este reticent față de sinceritatea etalată în aparițiile editoriale vădit subiective, deoarece turnura subiectivă nu asigură neapărat onestitatea unui discurs. Deși pretinde că spune adevărul, și numai adevărul, un scriitor poate împrumuta felurite măști, pentru a se victimiza și pentru a putea deveni neconcesiv cu semenii săi. Autorii se raportează la același fragment istoric, la aceleași evenimente majore, poziționându-se însă în mod diferit față de trecut, diseminându-l în trăiri proprii, personalizate. Numai că, după 1989, au apărut cu cărți de memorii pe piață atât unii profitori ai regimului comunist, cât și multe dintre victimele lor. Prin urmare, simultaneitatea trecutelor și atât de diferitelor experiențe este dublată de o simultaneitate a relatării lor din unghiuri diverse și contradictorii. Partea proastă este că, „[…] până la urmă, tot victimele sunt vinovate de tulburarea liniștii și ordinii publice, în totalitarism, ca și în democrație; și tot cei ce solicită actul de justiție sunt priviți ca niște perturbatori ai echilibrului societății și ai somnului foștilor activiști și securiști, torționari și informatori, necăjiți cu documente din arhivele CNSAS ori cu condamnarea regimului comunist făcută de comisia de experți condusă de Vladimir Tismăneanu”. (p. 377).

Fiind conștient de faptul că autorității critice îi vine mai la îndemână să se folosească de registrul minimalizării și al contestației în cazul textelor nereușite (dar divagând în exces și în situația reușitelor evidente), Daniel Cristea-Enache nu caută neapărat punctele nevralgice ale biografiei și operei unui autor pentru a proiecta asupra lor numai o perspectivă depreciativă în totalitate. Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Ion Caraion și chiar „antielevul” Adrian Marino, de pildă, îi oferă din abundență și din unele, și din altele, controversații scriitori dublându-și inegalitatea realizărilor ficționale printr-o jalnică atitudine morală.

Daniel Cristea-Enache consideră că adevăratul proces de profunzime al comunismului se poate începe de la stânga, nu de la dreapta ideologică. Din Supraviețuirile lui Radu Cosașu, din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de Ion D. Sîrbu sau din paginile memorialistice ale lui Paul Cornea, totalitarismul de tip stalinist și național-ceaușist îi apare cronicarului descompus în punctele nodale, acesta fiind mai lesne de înțeles prin experiența traumatică a unor scriitori refuzând tăvălugul istoriei. Această critică din interior pare mai credibilă, universitarul bucureștean văzând în ea chiar o predare și preluare de ștafetă între generații: „Așa cum, în anii ’50, scriitorii și profesorii din epoca și școala interbelică repre zentau, în pofida compromisurilor pe care le făceau, o punte (s.a.) spre un trecut epurat și radiat de către oficialitate, rolul veteranului de astăzi, supraviețuitor al unor războaie ideologice teribile, este să refacă valorile, reperele, dinamica și atmosfera vesel-tristă a vechii epoci literare” (p. 139).

La sfârșitul primului deceniu postdecembrist românesc, se resimțea o acută criză a receptării critice profesioniste, de sistem. Între momentul abandonării oficinei critice din partea cronicarilor literari din generația ’60 și cel al apariției unei noi promoții de critici de întâmpinare a existat un hiatus al receptării pe care ar fi trebuit să-l umple reprezentanții promoției optzeciste și, ulterior, ai celei nouăzeciste. Însă foarte puțini dintre ei au rezistat tentațiilor oferite de liberalizarea generală și s-au avântat în altfel de proiecte existențiale (chiar dacă tot culturale sau măcar mediatice), în loc să facă ordine în spațiul unei literaturi ieșite de sub dictatura Cenzurii și care invadase, prin supraproducție, piața de carte. Era momentul când sita cernerii valorice se înfunda foarte des din cauza numeroșilor veleitari și nu lăsa să treacă decât anevoios pe scriitorii cu adevărat valoroși. Nu merg până acolo încât să scriu, prin parafrază, enfin Daniel Cristea-Enache vint, însă de-a lungul a peste două decenii tânărul critic de întâmpinare – ajuns acum la vârsta mijlocie și titular al rubricii de cronică literară de la România literară – s-a impus în peisajul criticii de întâmpinare prin constanță și prin precizia diagnozelor sale. Astfel, după un prim deceniu, i-au apărut apreciatele culegeri de cronici literare Concert de deschidere (2001), București Far West (2005) și Timpuri noi (2009). Recentul volum, Linia de contur: cronici literare, I, vine să confirme, și pentru ultimul deceniu scurs, evoluția unuia dintre cei mai importanți cronicari literari apăruți după 1990 în concernul literaturii noastre.