Un veritabil disident

Epoca totalitarismului comunist e încă departe de a fi fost studiată satisfăcător. Intervine o mixtură a tristeții tangente la dezgust și a simțămîntului tonic al democrației reînviate, în pofida tuturor dificultăților acesteia, care prezumăm că ne împiedică a stărui mai mult asupra subiectului. Să ne reamintim că scriitorii perioadei în cauză se pot împărți generic în trei categorii. Una e cea a literaților care au marșat fără rezerve pe calea compromisului cu puterea abuzivă, formînd un soi de aripă propagandistică a acesteia. A doua e a autorilor nevoiți a pleca în exil, iar a treia a celor ce s-au străduit a-și conserva dreapta conștiință. Nu fără aspecte imprevizibile. N-au căpătat oare, după decembrie 1989, cîțiva dintre cei mai impudici scriptori aserviți regimului de tristă memorie situații inclusiv politice superioare celor pe care le aveau pînă în acel moment? Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor, două exemple elocvente. Dacă unii din rîndul celor care au format diaspora s-au repatriat, au fost nu o dată tratați cu o decepționantă, injustă lipsă de atenție. Bunăoară Ilie Constantin sau Dan Culcer. Iar cîțiva dintre scriptorii cutezători, loviți de interdicția cenzurii comuniste, au întîmpinat și după suspendarea acesteia dificultăți în a-și publica textele și de-a fi apreciați așa cum s-ar fi cuvenit. Am comentat nu demult volumul de poezie absolut remarcabilă a lui Vladimir Udrescu. Insuficient pus în lumină se află și Vasile Gogea. Paginile jurnalului d-sale, ilustrînd perioada 1975-1989, reprezintă o mărturie pe viu, dintre cele mai sesizante, datorată unui tînăr scriitor care s-a implicat efectiv în protestul politic, străduindu-se în climatul aspru de atunci a-și păstra libertatea, egală cu strădania de-a rămîne în viață: „Miza acestei cărți, precizează Vasile Gogea, nu este «realizarea» mea ca scriitor, ci salvarea ca individ uman, ca ființă. (…) Sunt perioade în istorie cînd «libertatea» e resimțită ca un păcat, transformîndu-se într-o detenție în propria conștiință, mult mai greu de suportat decît una «celulară». Autorul are credința că mărturisirea unei asemenea experiențe își are importanța ei, mai ales astăzi cînd exercițiul libertății este încă stîngaci și nesigur“. Poate părea puțin credibil cititorilor tineri, dar în anii totalitarismului libertatea opiniei era realmente resimțită de autorități drept o primejdie maximă la adresa „ordinii“ impuse, un păcat suprem… Însemnările „de sertar“ ale lui Vasile Gogea reprezintă un episod al unui proces moral intentat sistemului samavolnic, o manieră dramatică de-a rămîne în societate și concomitent solitar, sub semnul aceluiași imperativ al depoziției adevărului: „Am nevoie de martori. Nici un gest, nici o atitudine, nici un cuvînt nu capătă semnificație, nu au sens fără cel puțin un martor. Nimic nu e în noi: totul e între noi și martorii noștri. Pînă și pentru singurătate avem nevoie de martori. (…) Singur nu poți fi decît printre oameni“. Izolarea necesară pentru conservarea demnității sociale se înfățișează într-o paradoxală paralelă contrastantă cu dedublarea conștiințelor prin duplicitatea larg practicată de colaboraționiști: „Dublă existență? Ce mult ar fi! Dar nici măcar una singură, oricît de împuținată. Mai mult o agonie continuă, întreruptă sporadic de, pe cît de mici pe atît de epuizante, clipe de deșteptare“. Mediul în care trăia categoria căreia îi aparținea Vasile Gogea era unul al suferințelor multiple, însumînd fețe fizice, etice, familiale: „Suferința fizică (dureri prelungite și umilitoare de dinți), Suferința morală (gesturi neterminate, aproape, gesticulații dezlînate ale unei oligofrenii sociale), Suferința omenească (lipsa de mijloace necesare protejării celor din casă)“. Între speranță și deznădejde, factorul de căpetenie se dovedește a fi al doilea: „Ortega y Gasset vorbea despre «organizarea speranței». Pentru politicieni, mai ales în perioadele de criză prelungită, mai importantă se dovedește, însă, organizarea deznădejdii. Din punct de vedere politic (…), disperarea este mai profitabilă decît speranța“. Compromisul oamenilor de litere era dezolant, întrucît prozatorii noștri „cei mari“ aveau cam toți „funcții administrative importante“, astfel că Uniunea Scriitorilor părea a fi devenit o „corabie guvernamentală“, mădular echivalent cu un „partid“. Nu fără o josnică astuție a unor confrați: „Uneori, pentru a forța acest lucru, unii mimează o oarecare «opoziție», dar numai atît cît este necesar ca să se semnaleze ca «lideri» ai acestei «opoziții», astfel încît, pînă la urmă, «coaliția» se lărgește“. Întrebarea e cît de „mari“ pot fi socotiți acum un Eugen Jebeleanu ori un Geo Bogza, iar în ce-l privește pe Marin Preda, acesta s-a apropiat și mai vîrtos spre sfîrșitul vieții de partidul dispensator de beneficii. Din care motiv junele Vasile Gogea recurge la artificiul trist-amuzant care-l ajută a se echilibra în fața paginii albe pe care așterne rînduri clandestine: „Tot imaginînd cărțile pe care nu le avem, pe care nu avem voie să le avem, ajungem să scriem altele în locul lor. Astfel, cultura noastră, atîtă cîtă e, se naște din această nevinovată ignoranță. De inocenta ignorantiae!“. Odihna însăși își schimbă natura, devenind belicoasă: „Concediul din acest an este un amestec paradoxal de «stare de repaos» și «stare de urgență». Mă simt ca și cum, în plin război fiind, mi s-ar ordona «pe loc repaus» tocmai cînd inamicul se află în plin atac“. Sau, culme a parodiei amare, utopia unei solitudini cu structură partinică: „Adaptare la absurd: «înființez»… Partidul Gogist! Activînd în ilegalitate și pentru a nu putea fi condamnat pentru «complot împotriva orînduirii de stat!», prin statut partidul nu are decît un singur membru“. Desfășurînd o riscantă activitate de disident, Vasile Gogea e nu doar un remarcabil scriitor, ci și un personaj al unui paragraf eroic al istoriei noastre contemporane, care se cuvine restabilit cu gratitudine.