Este un fapt de istorie literară că nașterea generației ce avea să fie numită „șaizecistă“ a fost legată de debutul editorial simultan al tinerilor Nichita Stănescu, Cezar Baltag și Ilie Constantin. Se întâmpla chiar în 1960, la finele unui deceniu teribil pentru poezia, literatura și cultura română, cu realismul socialist devenit dogmă și normă, și cu operele marilor noștri autori interbelici puse la index, după ce fuseseră denunțate ca toxice pentru tinerele generații.
În acest context, în 1962, când deținuții politici nu fuseseră încă eliberați din închisori (aceasta se va întâmpla în 1963) și când societatea românească intra în al cincisprezecelea an de regim totalitar, debutează în „Contemporanul“ condus de George Ivașcu un cronicar literar și mai tânăr decât Nichita Stănescu. Nicolae Manolescu avea la acea dată 22 de ani, iar felul în care erau scrise primele lui cronici a fost uimitor pentru cititorii unei publicații în care, oricum, tabletele lui Călinescu erau parcurse ca într-o transă admirativă, în pofida piruetelor, acrobațiilor și genuflexiunilor „optimiste“ ale marelui critic. La un moment dat, tânărul Manolescu a scris și despre o carte a maestrului său, într-un mod care l-a enervat teribil pe autor, făcându-l pe clasicul în viață să se comporte ca un veleitar mărunt: l-a „pârât“ și l-a reclamat pe imberbul cronicar la directorul „Contemporanului“, de parcă nu Ivașcu îi publicase textul lui Manolescu și n-ar fi știut exact ce face. Dumitru Micu, care l-a susținut pe Nicolae Manolescu la începuturile carierei acestuia, publicând și o carte în colaborare, relata că, într-o altă împrejurare, Călinescu s-ar fi referit admirativ la junele cronicar, spunând cu intonația caracteristică și cu privirea întoarsă către sine: „tânărul acesta scrie bine, are o frază mătăsoasă“. Tot D. Micu evoca stupoarea și indignarea oamenilor bine ancorați în sistem, în establishment-ul cultural-ideologic al epocii Dej, când cronicarul „Contemporanului“ făcea obiecții cărților unor autori. „Cum îndrăznește? Cine e acest Manolescu?“ se întrebau siderați, ca și cum critica și cronica literară ar însemna altceva, cu totul altceva decât analiză, interpretare, evaluare și obiecție. Ei se obișnuiseră cu un alt tip de „critică“, aceea care sancționa orice îndepărtare de la linia directoare a Partidului și ridica în slăvi, laolaltă cu politica oficială, mizerabila „literatură“ realist-socialistă ce o susținea. În 15 ani de cultură făcută cu forța etatistă, cu cenzura exercitată vigilent și cu sancționarea publică a oricărui gest – fie și timid – de libertate intelectuală, reflexele epocii intraseră atât de adânc în gândirea și în scrisul autorilor din toate generațiile, încât a gândi și a scrie în felul tău, a fi tu însuți, a-ți expune personalitatea (în poezie, în proză, în reportaj, în critica literară, la catedra universitară) era ceva inimaginabil. Volumele de debut ale generației 60, cu Nichita Stănescu în frunte, sunt pline, de altfel, de texte „pe linie“, de poeme dedicate lui Lenin, Revoluției, Comunei – și nu neapărat fiindcă tinerii poeți n-ar mai fi putut trăi fără să-i facă un omagiu lui Lenin; ci (mai simplu și mai trist) fiindcă altfel n-ar fi putut publica.
Deși stilul său de mare critic nu este încă format, Manolescu ajungând la maturitatea deplină spre finalul deceniului șapte, foarte tânărul cronicar are un curaj, o îndrăzneală și o dezinvoltură care confirmă, încă de pe acum, pariul lui George Ivașcu. Fiindcă prima trăsătură distinctivă a unui cronicar literar este tocmai curajul formulării opiniei. Acesta nu e numaidecât unul cu încărcătură ideologică, întrucât, de pildă, tânărul Manolescu a criticat faza realist-socialistă a lui Cosașu, fără ca acesta să se supere câtuși de puțin. Curajul cronicarului literar, pe care Manolescu l-a avut de la început, e acela de a scrie ce crede el despre cărțile contemporanilor săi; și de a-și strica relațiile personale, sociale, cu cei opaci la critică și resentimentari. Din 1962 și până în 1993, timp de 31 de ani, săptămânal, cronicarul pe care a pariat Ivașcu și pe care l-a reclamat însuși Călinescu a avut curaj intelectual și critic; el a apărat (la „Contemporanul“ și apoi în România literară) chiar demnitatea acestei profesii.
Al doilea element indispensabil cronicii literare și pe care Manolescu l-a dovedit cu prisosință este gustul. Pare extrem de simplu, după un timp, să recunoști originalitatea lui Bacovia, a lui Arghezi, a lui Ion Barbu; dar era atât de ușor de făcut recunoașterea în epoca interbelică? Este un semn de cultură poetică, acum, să fi citit și gustat versurile lui Dimov sau Brumaru; dar era oare lesne să le sesizezi valoarea de la primele volume? Cronicarul literar este cel care recunoaște primul sau printre primii ceea ce istoria literară va fixa, mai târziu, ca definitiv și irevocabil, canonic. Un cronicar literar fără gust îmi pare, de aceea, un nonsens; iar un cronicar cu gust – un pleonasm.
Critica și cronica literară nu sunt însă numai un domeniu al impresiilor, fie și exprimate într-un stil aparte. Ele constituie o construcție intelectuală, iar criticii fără idei sau cu aceleași două-trei idei urmărite în toate textele lor sunt mai degrabă caricaturali, alimentând sarcasmul polemic al lui Maiorescu, al lui Lovinescu, al lui Călinescu și, firește, al lui Manolescu. În epoci istorice și culturale diferite, oricât de mare ar fi diferența între ele, criticul literar adevărat este cel care compară și pune în relație operele, analizează și sintetizează, gândește asupra textului pe care îl citește și îi identifică structura și filiația, invariantul și codul istoric. De aceea, ideile criticului sunt în directă legătură cu întinderea lecturilor lui; și pentru a fi un mare critic literar și a face din Arca lui Noe, de exemplu, un spectacol de idei, Nicolae Manolescu a trebuit să fie un mare cititor. Să înmulțim cei peste 30 de ani de cronică literară săptămânală cu numărul de săptămâni dintr-un an și ne va da o cifră de care „să sparie gândul“: numai prin activitatea de cronicar literar, Manolescu a citit peste 1.500 de cărți, scriind cronici despre ele; și „s-a pus rău“ cu sute de autori nemulțumiți de verdictele lui, de la Călinescu, Preda, Nichita Stănescu și alte vârfuri literare și până la duzini, legiuni de veleitari indignați că… nu a scris niciodată despre ei.
În fine, esențial pentru un critic literar, ca și pentru un scriitor, este stilul. Până la urmă, oricâte lecturi ar avea un cronicar, oricât de interesante ar fi ideile lui și de fin gustul literar pus în actul critic, dacă are un stil imposibil, ca Perpessicius, toată truda lui e zadarnică. Unii sunt prea docți, pedanți și se lasă de meserie, precum tânărul Vianu. Alții sunt ironici cu metodă și se orientează spre un gen care are a le suporta malițiile fiindcă aceasta este formula criticului și nimeni, nici criticul, nu mai poate scăpa de ea (Cornel Regman în critica criticii, Al. Cistelecan în critica poeziei). Alții sunt complet dominați stilistic de ideile lor, și expresia critică e o extensie a unor convingeri reiterate până la saturație, ca la Adrian Marino, cu obsesia bibliografiei, sau la Marin Mincu, cu cea a textualismului.
Stilul, la Manolescu, a devenit cu timpul de o limpiditate clasică; și construcțiile mai emfatice din tinerețea critică au rămas în urmă, ca fiind caracteristice pentru o vârstă, nu pentru un întreg parcurs. De la un punct încolo, Nicolae Manolescu a început să scrie extraordinar, aceasta însemnând nu extravagant, ieșit din comun, prețios, încărcat; ci, dimpotrivă, cursiv, natural, fluent, cu găsirea celui mai bun raport între impresia care trebuie „tradusă“, ideea ce trebuie formulată cu toate nuanțele ei și cuvântul, propoziția, imaginea critică prin care ele se fixează. Cronicile lui Manolescu pot fi analizate și în seminare universitare, pentru a se vedea pe texte cum își conduce criticul cititorul spre o operă literară citită și interpretată în primă instanță; și cum stilul său a devenit, de prin 1968-1969, când Manolescu se apropia de 30 de ani, stilul inconfundabil al celui mai longeviv și mai important cronicar literar din istoria literaturii române.