Sunt puține nume în istoria literaturii care să fi marcat atât de mult o cultură și deopotrivă câmpul literar precum Nicolae Manolescu. Istoricul literar are o poziție privilegiată în cultura română alături de Titu Maiorescu, E. Lovinescu și G. Călinescu. Ca și Titu Maiorescu în cadrul Junimii și E. Lovinescu în Cenaclul Sburătorul a format o generație literară; generația optzecistă a ieșit din mantaua lui, formată în creuzetul Cenaclului de Luni. Vedeta cenaclului a fost poezia, iar în reușitele ei, generația beatnicilor optzeciști afirmă primatul poeziei în fața prozei. În Aer cu diamante, cocheta și strălucitoarea antologie din 1982, la care s-a adăugat o a doua antologie, apărută în același an, Cinci, Nicolae Manolescu strângea un careu de ași: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Florin Iaru. Cenaclul de Luni a fost mai mult decât o școală de poezie, în care s-au format postmodernii noștri, a fost și un spirit care a reînnoit întreaga literatură română și care a influențat substanțial generațiile postrevoluționare.
Asemeni lui E. Lovinescu și G. Călinescu, Nicolae Manolescu a scris o istorie a literaturii române, Istoria critică a literaturii române, prima ediție publicată în 2008. Numai că față de Istoria literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu, apărută în patru volume, între 1926 și 1929, și Istoria literaturii române de la orgini până în prezent a lui G. Călinescu, apărută în 1941, provocarea asumată de istoricul literar este mai mare. Nicolae Manolescu adaugă istoriei călinesciene aproape un secol de literatură. Înclin să cred că istoria literară care vizează integralitatea literaturii se închide cu această istorie, pentru că volumul producției literare nu mai poate fi acoperit de un singur istoric literar. De altfel, în decupajul canonic, asumat programatic, Nicolae Manolescu lasă deoparte sub forma listei o serie de autori de rang secund pe care, însă, nota bene, îi recuperează o parte dintre „temele“ sale.
Ca și E. Lovinescu și G. Călinescu, istoricul literar a ținut constant cronică literară. Temele manolesciene publicate în șapte volume constituie un jurnal considerabil, impresionant al fenomenului literar românesc. Iar criticul literar a surprins în opera literară momentul ei de singularizare, cărțile importante au trecut prin filtrul lecturii sale și au rămas adesea fixate în formula sa critică. Ceea ce este impresionant la relectură, acum când precipitatul impresiei și zgura cotidianului comunist s-au depus devenind sediment istoric, este precizia unui spirit critic care a fixat reperele esențiale nu doar ale unei opere literare, ci ale literaturii unei epoci în ansamblul ei. Canonul literaturii române așa cum îl avem astăzi este opera mai multor „arhitecți“, însă puțini au marcat indelebil profilul unei literaturi precum Nicolae Manolescu. Putem spune că felul în care este modelat canonul literaturii postbelice i se datorează aproape exclusiv. A scos din anonimat o generație redutabilă de poeți care fără sprijinul criticului alfa ar fi eclozat tardiv, ar fi pierdut startul, cum s-a mai întâmplat în literatura română postbelică, sau poate că ar fi pierdut chiar interesul pentru scris.
Criticul și istoricul literar au fost acompaniați de teoreticianul literar, una dintre cele mai limpezi minți ale generației sale. În teza sa de doctorat, publicată cu titlul Contradicția lui Maiorescu, față de care criticul de acum își permite să fie critic și să-i observe vulnerabilități, avem nu numai un examen minuțios al operei maioresciene și al rolului jucat de criticul și teoreticianul literar în literatura română, dar și o reașezare a spiritului critic ca fundament al oricărei literaturi. Contradicția lui Maiorescu răspundea unei alte contradicții, aceea dintre libertatea actului de creație și constrângerile regimului dictatorial cu imperativele sale ideologice care au mutilat timp de un deceniu și jumătate literatura română sub forma realismului socialist. Remarcabil în sine prin finețe analitică, prin curajul de a deschide un alt orizont de investigație, apropiat de teoria personalității, eseul despre Titu Maiorescu invită la o reflecție cu privire la libertate și la complexele literaturii române, la profilul ei identitar. Ceea ce Nicolae Manolescu socotește astăzi ca vulnerabilitate a eseului său, configurarea unui portret psiho-afectiv al criticului dedus din detaliile împrășitate în textele sale, citit în contextul epocii, mi se pare că răspunde într-un mod pertinent provocării momentului, unul al reabilitării în literatura română a unor personalități trecute la index. Demersul istorico-literar din volumul dedicat lui Maiorescu subliniază valorizarea subiectivității ca expresie a libertății literaturii și deopotrivă a subiectului, autorul, a cărui autonomie se joacă într-un context al somațiilor ideologice.
Remarcabil, în acest sens, rămâne eseul său despre roman, Arca lui Noe, apărut în trei volume, între 1980 și 1983, și care poate sta pe același raft cu marile eseuri despre roman din literatura universală. Prefața este un exercițiu de luciditate critică care poate fi reluat oricând, la fel de actual astăzi când avem o altă configurație a câmpului literar. Felul în care este „deconstruit“ structuralismul în plină vogă structuralistă, pornind de la unul dintre părinții lui fondatori, Claude Levi-Strauss, este un spectacol al inteligenței și moderației, o lecție pe care Nicolae Manolescu ne-o oferă prin intermediul romanului. Am recitit această prefață de mai multe ori, și i-am înțeles târziu mizele care la prima lectură naivă, interesată doar de acuitatea analitică a istoricului literar, mi-au scăpat. Dialogul polemic cu teoriile în vogă atunci, mode epuizate, înlocuite ulterior de alte mode, relevă extraordinarul discernământ critic în nebuloasa ideologică a anilor ’80. Mizele intelectuale dublate de mizele suplimentare ale unei „politici“ literare care reafirmau autonomia esteticului în contextul unei culturi aflate sub asediu în perioada ceaușismului târziu care, în urma falimentului estetic și moral al realismului socialist, și-a construit propria ideologie literară, și anume protocronismul visceral, agresiv constituie reperele inconturnabile ale unei vocații a libertății. Reiau un fragment de care m-am atașat și pe care l-am subliniat și cu alte ocazii: „Condiționată, limitată de factori sociali și fizici, moștenită, învățată, invenția omului rămâne totuși imprevizibilă. Raportarea ei critică la un model sociologic ori psihologic e aproape oricând cu putință; dar niciodată nu e sigur că reunirea unor elemente într-o structură sociologică ori psihologică va produce o anumită structură artistică și nu alta. Totul fiind motivat în artă, chiar și în detaliu, nimic nu se explică pe de-a-ntregul: creația unei lumi sau a unui singur individ este motivată și deopotrivă misterioasă. În centrul oricărui proiect artistic uman, descoperim totdeauna o enigmă.“
Opera critică a lui Nicolae Manolescu, și în special textele cu conținut programatic, de dinainte de 1989, se cuvine a fi citită printre rânduri, ca un palimpsest. Dincolo de dimensiunea estetică în care criticul excelează și poate fi atât de strălucitor se mai află un orizont de lectură, subtil, nuanțat, în care interogația cu privire la discernământul valorilor face loc unui exercițiu al libertății. Altfel spus, spiritul critic, de la care istoricul literar nu a abdicat niciodată, prefațează spiritul civic pe care l-a dovedit din plin, mai ales atunci când exercitarea lui comporta serioase riscuri.
L-am cunoscut pe Nicolae Manolescu în calitate de profesor la Facultatea de Litere a Universității din București. A predat cursul de literatură postbelică și îmi amintesc că era un curs cu un amfiteatru plin, și nu numai cu studenți de la Litere. Nu în ultimul rând, Nicolae Manolescu este un mare profesor, aș mai audia și acum cursuri ținute de el, așa cum alegi o simfonie care mobilizează resorturi ascunse ale emoției. Îmi amintesc că epoca literară prezentată sub forma unei narațiuni avea în ea amprenta vie a unor existențe deopotrivă de reale ale autorilor și personajelor. Forța pe care literatura o poate imprima unei existențe era recuperabilă din discursul său, strălucitor, cu ricoșeuri ironice, degajând o atitudine aristocratică de detașare amabilă.
Privită astăzi, la retrospectivă, opera lui Nicolae Manolescu își relevă integralitatea ca armonie între părți și construcție elaborată într-o arhitectonică deopotrivă masivă și elegantă, rezistentă și stilistic strălucitoare. Dar aș adăuga, ea își relevă deopotrivă și integritatea, pentru că răspunde chemării timpului ei și mai ales provocărilor acelui timp, ca o lumină în tenebre, ca un exercițiu al libertății și demnității într-un moment al contestării lor. Deși nu și-a propus, istoricul literar a făcut prin opera sa Istorie.