Omisiune explicabilă

În urma răspunsului la o invitație lansată din partea unei reviste de a numi zece cărți pe care le-ar lua pe o insulă pustie, Nicolae Manolescu și-a exprimat câteva impresii: „Primul lucru care-mi atrage atenția (și la care, când am alcătuit lista, m-am gândit doar în treacăt) este absența cărților românești. Pentru un om care și-a consacrat viața literaturii române, iată ceva greu de înțeles. Explicația ar putea consta în faptul că, fiind la mijloc niște preferințe de lectură, am eliminat spontan tocmai literatura de care m-am ocupat din obligație. O obligație liber asumată, e drept, dar nu mai puțin constrângătoare. Iar preferințele sunt forma noastră maximă de libertate în materie de gust“ („Biblioteca de zece cărți“, în România literară, nr. 51–52/2002). După ce precizează că alegerea i-a fost sinceră și spontană (fără a se fi gândit la o configurație aparte a ei și fără a fi voit să lase o anumită impresie în urma vreunui calcul cultural), Nicolae Manolescu își încheie astfel editorialul despre listă: „Și primul uimit de cum arată sunt eu însumi“. Absența de pe listă a cărților românești, la care Nicolae Manolescu s-a gândit doar în treacăt, nu mi se pare greu de înțeles. La ce i-ar trebui neapărat vreuna din ele marelui critic, din moment ce le știe pe toate ca nimeni altul și după ce le-a analizat „la două mâini“ în urma unei obligații liber asumate întreaga viață? Nu ar fi păcat să renunțe la altele? La mulți ani, domnule profesor de Literatura română!