Cîndva, pe cînd Nicolae Manolescu împlinea 70 de ani, l-am numit „fratele mai mare“ al „lunediștilor“, explicînd în ce fel ne-a legat aventura faimosului Cenaclu d’antan și cum au evoluat relațiile dintre el și noi, „frații mai mici“ (în textul cu care am contribuit la volumul aniversar Nicolae Manolescu 70, alcătuit împreună cu poetul, eseistul și editorul Călin Vlasie în 2009, la Paralela 45, cu participarea a aproape 50 de autori de evocări și analize ale operei sărbătoritului de atunci; reflecțiile despre „Fratele mai mare“ apar și-n montajul din cartea mea Nicolae Manolescu – de la cronica literară la Istoria critică…, publicată simultan, la aceeași editură). Și i-am mai făcut un portret în decembrie 2012, în discursul cu care-am reprezentat Facultatea de Litere a Universității din București la decernarea titlului de doctor honoris causa lui Nicolae Manolescu din partea Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, fostul palat (reconstruit) al Fundațiilor Regale. Și i-am comentat „noul stil“ al scrierilor de senectute într-un articol scris la invitația României literare pe cînd împlinea 75 de ani. La 80… adaug cîteva secvențe de evocare memorialistică. N-au cum să strice de vreme ce, alături de impunătoarea sa operă, Manolescu a fost și continuă să fie o figură-cheie a lumii noastre literare, din anii ’60 ai secolului trecut și pînă azi, pentru ca după 1990 să-l vedem activ și pe scena mai largă a actualității socio-culturale și politice postcomuniste. Îl citim și-l analizăm, însă, pentru a-l înțelege mai bine, se cuvine să-l și „povestim“. De-a lungul a peste 4 decenii, traseele ni s-au intersectat de multe ori, drept care am în tolbă o sumedenie de amintiri cu el în situații de tot felul, relevante pentru istoria literaturii și pentru cea generală ori mai mărunte, private, poate că semnificative și ele, în fond. Și de unele, și de-altele, din perioada „lunedistă“ – în continuare.
L-am întîlnit pentru prima oară prin „fe-martie“ 1979 (nu mai știu exact cînd!), cînd m-am alăturat Cenaclului de Luni. Profesor la Facultatea de Limbi și literaturi străine, unde eram student anglist și americanist, cu specialitate „secundară“ româna, l-am avut abia un an și jumătate mai tîrziu. Pe încă-tînărul lector, cu glas subțire și subțirel și la trup, care ne-a vegheat îndrăznelile de și-mai-juni poeți în formare l-am mai descris. Îl simpatizam și-l admiram toți, iar el se simțea bine cu noi. Eram liberi și impetuoși, toată lumea ne aparținea, ne simțeam subversivi fără să ne dăm seama că putea fi riscant să scrii și să trăiești așa chiar și-ntr-o „enclavă“, undeva, „underground“, la periferia sistemului cultural, căci, în vremuri de dictatură, fronda putea fi penalizată. Prezența lui, critic important, cronicar literar de mare autoritate, ridica miza, aducînd „marginalității“ cenaclului nostru estudiantin argumente de „centralitate“. Într-adevăr, aveam să facem repede și ușor pasul către viața literară de la „suprafață“, către publicare, către afirmare. Manolescu nu ne-mpingea către nonconformism, însă ne-ncuraja tacit. Intelectualmente și scriitoricește vorbind, știa să trăiască periculos, noi înțelegeam despre ce era vorba și-l urmam, ba chiar plusam, unii dintre noi scriind și citind la cenaclu texte de-un curaj nebunesc. Tinereții nu-i pasă de nimic!
…Pînă cînd, în toamna lui 1983, Cenaclul de Luni avea să fie interzis…
Între timp îl ascultasem la Universitate, la cursul de literatură română „B“ pe care l-a ținut cu seria de studenți angliști, germaniști și slaviști, nu mulți, cam vreo 20-25 cu toții. Sală mică, deci. Atmosfera – ca de familie. Cronicarul urmărit de cititori și de scriitori cu sufletul la gură stătea cuminte la catedră, nu se plimba printre noi, nu gesticula, nu ridica tonul, însă ne oferea un spectacol al gîndirii critice. Știindu-ne de la cenaclu, mi se adresa cu familiaritate amicală. Atunci trebuie să se fi consumat scena pe care avea s-o relateze în prefața la culegerea „lunedistă“ Cinci, reluată și-n alte ocazii: i-aș fi făcut, probabil în pauza dintre cele două ore ale cursului, o observație serioasă și justă asupra unei ipoteze de interpretare a lui Sadoveanu, drept care a trebuit să rescrie capitolul respectiv din Arca lui Noe, la care lucra. Așa o fi fost, însă n-am reținut momentul. Oare mai știe el despre ce obiecție va fi fost vorba?!
Tot din perioada „lunedistă“: în iunie 1981, cînd s-a ținut ultima Conferință națională a Uniunii Scriitorilor acceptată de Partidul Comunist, ne-am trezit invitați Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Gabriel Chifu și cu mine (cred că alții n-au mai fost). Membri nu eram, accesul tinerilor în Uniune era blocat. Totuși, fuseserăm aleși doar să asistăm, fără să putem interveni și fără să votăm, pentru ca să fie reprezentați și „tinerii autori“, în conformitate cu gîndirea categorială a regimului, care întreținea aparențele, de parcă s-ar fi bucurat de susținerea integrală a societății, pe toate gamele tipologice. În loc să vedem cum se desfășoară o adunare scriitoricească liniștită, am nimerit într-un conclav vehement acuzator la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a încălcării drepturilor și libertăților literaților. O formidabilă școală de comportament intelectual rebel, de răzvrătire împotriva sistemului totalitar. Ei bine!, într-așa o atmosferă, întîlnindu-l într-o pauză pe Manolescu pe scările de la Sala Palatului (acolo se ținea Conferința), într-un foaier, el stînd de vorbă cu Zigu Ornea, pe care-l știam doar din citite, cunoșteam puțini scriitori în afară de colegii „lunediști“, eram încă foarte tînăr și abia începusem să public cît-de-cît sistematic articole critice, de vreun an și ceva, Manolescu mă prezintă lui Ornea spunîndu-i ceva de genul: „El e Cutare! O să joace un rol important în întîlnirile de felul ăsta!“. Replică și situație din care junele critic în formare, emoționat, înțelese într-o fracțiune de secundă în ce fel își asumau „frații mai mari“ confruntarea – altfel, atît de inegală… – cu sistemul politic din epocă…
În primăvara lui 1982, cînd l-am rugat să scrie prefața pentru Cinci, după ce făcuse același gest pentru colegii noștri din Aer cu diamante, m-a chemat „în Panduri“ pentru a-mi înmîna textul. De curînd s-a inaugurat acolo, în laterala Academiei Militare, în dreapta, cum urci dealul, noul sediu al Rectoratului și e-n expansiune un întreg „campus“. În perioada despre care povestesc se țineau într-o clădire de felul celor ale școlilor generale construite în comunism cursurile de limbă română cu studenții străini aflați în „anul pregătitor“, înainte de începerea studiilor propriu-zise, fiecare în specialitatea pe care și-o alesese. Era pauză cînd am ajuns. În sala în care-am intrat, un sediu de catedră, stăteau de vorbă Manolescu, Ovid S. Crohmălniceanu și Mihai Zamfir. Am luat prefața și-am plecat cu inima strînsă: trei mari critici obligați de un sistem stupid să predea noțiuni elementare de limbă română studenților arabi, africani și sud-americani din țări cu care regimul comunist de la noi avea bune raporturi…
Probabil că încă mai mergea cenaclul cînd Manolescu ne-a chemat la el acasă, în Cartierul Berceni, undeva, dincolo de „BIG“, cum i se spunea, nu știu de ce, magazinului universal din Piața Sudului, pe Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu și pe mine. Aflase despre ceva tensiuni între noi și, diplomat (…avant la lettre!), vroia să le aplaneze. Nu dau acum amănunte!
În prelungirea „lunedismului“ estudiantin – sau deja din viața literară „adultă“?!: năzdrăvăniile de la colocviile de critică desfășurate la Onești sub genericul Zilelor „G. Călinescu“, bunăoară.
Și, fără să mai existe legături directe cu cenaclul care, nemaiputînd fi reluat, rămăsese în urmă: încercările lui Manolescu și-ale lui Ornea de-a mă ajuta să obțin, la începutul lui 1985, aprobarea autorităților pentru a pleca la Viena ca bursier al Fundației „Herder“, după ce mă recomandase cîștigătorul Premiului omonim din acel an, Adrian Marino (n-am primit acceptul); discuțiile pe care le-am avut despre Dorin Tudoran tot în 1985, cînd Manolescu și cu mine am fost – cred – singurii scriitori care l-au vizitat pe poetul-grevist al foamei acasă, în timpul protestului față de refuzul regimului de a-i permite emigrarea (avea să obțină pașaportul cîteva luni mai tîrziu); sau telefonul pe care i l-am dat cînd m-a rugat Marius Oprea, probabil în 1988, să-i transmit lui Manolescu că au, el și cîțiva prieteni, probleme cu Securitatea, informația putînd fi transmisă de el, Manolescu, în străinătate, către Europa Liberă, în caz că situația ar fi degenerat.
Apoi, după 1989: cînd și cum am comunicat după revoluție; ajuns la Facultatea de Litere ca asistent, i-am devenit doctorand; l-am sprijinit la fondarea Partidului Alianței Civice, în 1991; cum ne-am întîlnit peste Ocean, la Washington, în toamna acelui an, eu, „frate mai mic“ – invitat într-un stagiu american de trei luni, el, „mai mare“ – într-o vizită de-o săptămînă, poate două, ca potențial candidat la președinția României, pentru stabilirea de contacte politice, și cum i-am fost traducător cînd a fost intervievat la postul de televiziune C-SPAN; „serviciul promoțional“ pe care mi l-a făcut, „cu bucluc“, cînd m-a recomandat la Congresul PAC de la Alba Iulia, la-nceputul lui mai 1995; în anii în care-am condus ramura din România a postului de Radio Europa Liberă, el mi se tot adresa, șugubăț, cu „Domnule director!“, iar eu îi răspundeam la fel, vizînd șefia lui de la România literară: „Domnule director!“; campania electorală pe care i-am făcut-o în revista mea cînd a candidat prima oară, fără succes, la conducerea Uniunii Scriitorilor, în 2001; înțelegerea ultra-rapidă dintre noi, în 2005, cînd ne-am întîlnit în trei, de-o parte el, proaspăt ales, la a doua tentativă, de partea cealaltă eu și Călin Vlasie, lideri ai Asociației Scriitorilor Profesioniști din România – ASPRO, și-am stabilit că marele „conflict“ dintre cele două organizații s-a evaporat; doctoranzii pe care l-am convins să-i accepte după 2011, el fiind ambasador al României pe lîngă UNESCO, la Paris, eu devenind director al Școlii doctorale de la Facultate și garantîndu-i că voi avea grijă de respectivii juni studioși, la București, bineînțeles; despre un amănunt vestimentar și foarte viu colorat despre care-am povestit nu de mult la Satu Mare, unde-am participat la o sărbătorire în avans a octogenariatului, însă de scris e ceva mai complicat, istorioara se cere atent frazată!; și cîte și mai cîte, importante sau mărunte, care rămîn pentru alte secvențe evocatoare…