Legăturile primejdioase

Fără a neglija marii critici români, francezi sau anglo-saxoni de ieri și de azi, se poate scrie mult și bine despre Nicolae Manolescu. Monografiile și studiile ample dedicate criticului au intermediat nivelurile metodei, limbajului și viziunii scriitorului. Autoritatea lui, cu bune sau radicale problematizări, lasă totdeauna ceva decisiv la întâlnirea cu cititorul. O bună așezare în cultură prilejuiește încă aproximări prealabile. Voi aminti în cele ce urmează, prin câteva deplasări, amănunte ce-mi par suspensii esențiale, cu efect, prin ricoșeu, de singularitate.

Un pas înapoi lărgește portretul criticului de azi: cu ani în urmă, adolescentul Manolescu scrie o versiune personală a Insulei misterioase. Naufragiat în scris, cititorul dinăuntru nu-l satisface. Vrea mai mult. Iar convertit în secret la ficțiune, descoperă teritoriul zemos al imaginației. Numai că, după un timp, proaspăta ierarhie interioară se cutremură. Nu crease ceva valabil, și cititorul din el – dedicat acum scrisului – nu mai pricepe întâietatea creației față de lectură. Ce nu știa încă era faptul că critica literară invoca un dublu al operei, iar varianta la cartea lui Jules Verne nu era altceva decât expresia unui instinct critic nedescoperit. Va fi nevoie de timp pentru ca gestul lui să trădeze definitiv ficțiunea. Căci scrisul disciplinează, sapă adânc în individ, în vreme ce cititul încurajează reveria, distanțarea nefastă. Asta credea pe-atunci. Ba revine, după decenii, la gândul dintâi, prea elastic pentru a se pierde undeva pe drum. Critica creează un dublu al operei – credea el – asemănător și totodată diferit, că expresia, odată dezvăluită, hrănește înțelegerea, în care, de fapt, se și topește. De aici împăcarea conceptuală cu cititul. Cu alte cuvinte, viața afectivă a celui dintâi Manolescu trece din îndrăcirea prozei în jubilația critică. N-aș spune că ea s-a modificat structural; doar că, la maturitate, el, criticul, înlesnea până la esențializare seducția, mereu incomodă, a scrisului-cititului.

Primul Manolescu este un individ al disjuncției. Pentru a sluji ceea ce s-ar chema rigoarea expresivității, el admiră contestând și respinge mirându-se. De bună seamă, o condiție a tuturor. Desigur, criticul își calibrează angajările, se orientează, ezită dacă actualizarea scrisului face bine și oralității – în sensul eseisticii franceze. Cel dintâi Manolescu alunecă în definirea stilului și se poticnește privind îndărăt, spre cărțile de ficțiune nescrise.

Următoarea fază, a convingerilor, se suprapune cu cronicarul literar. Manolescu-cronicarul a rămas și un om cu masca de fier. Pricina e atingerea îmbătătoare a ficțiunii, căreia, în alte condiții, i s-ar fi abandonat fără precauție. Nimic nu irită un critic decât un mare scriitor ce-i dă impresia că, dacă ar fi performat în genul respectiv, el, criticul, l-ar fi depășit. Fără să elogieze talentul pierdut sau ascuns, Manolescu e ca un orfan care-și află părinții, dar își impune distanțe. Sacrificiu sau îmblânzire orgolioasă, nici nu importă. Să revenim la cronicar. Devreme însuflețit, versat, distant și nesimțitor pentru scriitorii analizați, criticul arată discernământ acolo unde majoritatea sădeau pasiuni.

Rebel navetist și ascuns în expresia vestimentară, tânărul matur are ceva din eficacitatea unei vedete pop și misterul unui pseudonim. Lumea literară se precipita degeaba. S-a impus repede, fără nimic descurajant, afară de ochiul cenzurii. Până la cel de astăzi, opțiunile criticului nu se vor modifica. El își construiește sistemul, în fapt, prin antimodele critice. Nimeni nu se poate consola numai cu gândul, cumva insalubru, despre cum să fii, ci cum să nu fii în critica literară. După o viață trăită evaluând legăturile primejdioase dintre critică și posibile adversități, organice, se poate spune că Nicolae Manolescu scoate din minorat cronicarul literar. De altfel, el nici nu-și poate închipui criticul în stare pură altfel decât în ipostaza de cronicar. Dacă din Istoria lui lipsesc atâția critici, sugerează tocmai inactivitatea în tranșeele dintâi ale interpretării.

Să stăruim, așadar, asupra antimodelului. Pentru Nicolae Manolescu, criticul n-are voie să scape cititorul. Idiosincraziile, capriciile și fantezia ce pândesc criticul, laolaltă cu inteligența, libertatea și obiectivitatea trebuie, toate, supuse măsurii. Adevărat daimon al criticii, măsura decretează. Așa se face că, ideal, și Temele pot fi citite drept eliberări fantaste din austeritatea protocolară a cronicii. Pe de altă parte, Temele sunt autoexilare necesară. Răgaz fabulatoriu. De altminteri, Istoria critică e întâi și-ntâi un amplu exercițiu al măsurii din interiorul relecturii. Cu pudică voracitate, în Teme, Nicolae Manolescu rămâne captivul lecturii tiranice. Prea artist pentru cronică, mult prea lucid pentru roman, el examina calea de mijloc, căreia i s-a abandonat cu sentimentul întregitor că aici, în abisul acesta transfrontalier, el poate supune principiile la o artă personalizată a măsurii.

Dar cea mai adâncă infidelitate se derulează când cronicarul vrea să fie mai mult și tensiunea conflictului se dilată în polemici și cordialități. Există în textele lui ceea ce puțini reușesc să transmită: plăcerea lecturii, nicidecum datoria ei – cum întâlnim la majoritatea. În comunism, prestigiul cronicăresc al lui Nicolae Manolescu are la bază o certitudine și o necunoscută: senzația libertății din scris și boema măsurată. Zarva nevăzută dintre cronicar și critic se soluționează în mai toți criticii în tușe groase, prin ipocrizie asumată sau imposibilitate. De pildă, Perpessicius își asuma ipocrizia, mizând pe faptul că, pierzând astfel cititori, îi păstra, totuși, pe mulți dintre ei. Manolescu face invers, reușind să armonizeze cronicarul literar cu criticul. O înfrățire desăvârșită.

Pe de altă parte, niciun alt critic postbelic n-a dat atât de multe articole despre școală, programe, metodologii… Niciun alt critic care a și predat, iar nu oricum, ci cu vocație. Se întâmplă că, la noi, mulți critici bine-cotați n-au fost și buni pedagogi. Ceea ce, în opinia mea, e o anomalie. Ceva nu bate. Manolescu le unește pe toate – vocația pedagogică cu plăcerea scrisului și a lecturii – în cititor. Se poate spune, pe bună dreptate, că el n-a renunțat până astăzi la constituția vocației cu care se identifică. Riscând să polemizeze în gol sau să facă din exagerare o lecție de pedagogie. Fără doar și poate e conștient de darul lui, de aceea suferă când învățăceii dezamăgesc. Căci profesorul fără criticul Manolescu nu există până la capăt. Unul scria cu respirația celuilalt. Tocmai de aceea el n-a cedat, cum s-ar fi cuvenit, poate, în anumite situații. Pedagogul știa prea bine că, exagerând, rămâne ideea. În antimodelul imaginat altădată, Manolescu așază superioritatea. Cine vrea ca cititorul să vadă în textele pe care le scrie o demonstrație de superioritate sau de autoritate nu e critic.

Există critici care n-au influențat nimic, chiar scriind rafturi întregi. Prea prevenitori, tacticieni, ceremonioși, unii devin subtili chiar și pentru judecățile proprii. Iată antimodele de la care debuta cariera lui Manolescu. Ferindu-se de ele sau înfruntându-le. Autoritatea se formează din umilință, din lipsa îndoielii și contabilitate morală. Cel ce scaldă verdictele se îmbată cu apă rece.

Cine va citi cronicile lui va remarca spontaneitatea unui scriitor care nu suferă de niciun deficit. Validările au avut viață lungă, spre disperarea adversarilor din epocă. Dacă nu mă credeți, citiți o cronică semnată de Nicolae Manolescu la o carte celebră și citiți apoi un eseu despre scriitorul respectiv în volumele criticilor. Ce vreau să spun e că celebritatea, calitatea de instanță critică se datorează certitudinii că articolele lui Nicolae Manolescu concurau oricând cărțile criticilor. Siderală inegalitate!

Nu știu dacă, acum, întors la Insula misterioasă, ar alege, din nou, calea oglinzii critice. Sau, cine știe?, poate că Insula misterioasă a devenit chiar Istoria critică a literaturii române. Răspunsul echivalează cu un sens mare cât viața și pe care-l poartă, de decenii, numai el, autorul.

De asemenea, nu știu nici dacă, urmând celălalt destin, prozatorul Manolescu ar fi găsit combinatoria iluminării, ideală.

Știu însă ce ar fi fost literatura română fără critica lui.