Materie și materialitate

Calitatea cea mai evidentă a povestirilor lui Pirandello este aceea de a te introduce direct, fulgerător, într-o atmosferă pre-existentă. Ca și cum ți-ai arunca privirea într-o lume care exista înainte de a citi despre ea și care-și va continua existența și după ce lectura a luat sfârșit. Trebuie subliniată de la bun început o frumoasă „ispravă“ a vieții culturale din țara nostră: volumul intitulat Nuvele pentru un an beneficiază de două tălmăciri în limba română într-un interval mai mic de doi ani, traducerea lui Mihai Banciu, apărută la Editura Humanitas în 2017, și traducerea lui Laszlo Alexandru, la care mă refer în cronica de față.

Aceeași senzație a punerii în legătură cu o altă lume provine și din faptul că nuvelele sunt scrise înainte de schimbarea la față a omenirii, pricinuită de cel de-Al Doilea Război Mondial. Mirosul unei alte civilizații răzbate din paginile lui Pirandello, una în care genurile erau delimitate conform unei „naturi“ și unor norme bine stabilite, viețile individuale se desfășurau în jurul căsătoriei, al unei moșteniri, al succesului în afaceri, pe scurt, în jurul a ceea ce s-a înțeles multă vreme prin materie și „material“. Cerul și Dumnezeu asistă și girează această ordine a muritorilor, chiar dacă, oficial, o dezminte și o contrazice.

Farmecul nuvelelor lui Pirandello este dat de prezența – disparitatea o face și mai strălucitoare! – Materiei, a cărei întrupare omenească este mater – mama, femeia. Obișnuiți să o discredităm, într-o bună și îndelungată tradiție idealistă, observi, abia într-o ocazie precum aceasta, dată de cartea lui Pirandello, cât de mult lipsește în zilele noastre – cu toate că, aparent, ocupă primul plan al deferenței noastre. O lege a compensației pare să regleze ordinea socială: cu cât o idee este mai elogiată, cu atât „cântărește“ mai puțin, invers cu cât este mai discreditată, mai „împinsă“ în jos – cu atât trage mai greu. Pe balanța socială (și implicit individuală) cu cât talerul „idealismului“ (ideii, spiritului și deopotrivă al masculinului al bărbatului) este mai sus, cu atât mai mult se află depozitat pe talerul „materiei“, al „pământului“, al femininului. Secole de-a rândul drapelul „celestului“ și masculinului a fluturat pe o ambarcațiune care se îndrepta spre cucerirea „pământului“ și „femeii“. Astăzi, se întâmplă pe dos: ne lăudăm că trăim într-o lume „concretă“, că ne-am eliberat, în sfârșit, de fanteziile idealismului, că am cucerit lumea prezentă, actuală, reală, că am redescoperit, prin feminism, „femeia“ adevărată – nu cea inventată de poveștile masculine și patriarhale. De fapt, pe talerul de jos atârnă, greu, poate pentru prima dată în istoria umanității Ideea, Abstracția, Irealitatea și Masculinul. De la felul în care oamenii se îmbogățesc – prin speculații financiare, de cele mai multe ori fără să producă nimic efectiv, până la felul în care se iubesc sau chiar „fac dragoste“ – aproape fără să se întâlnească vreodată, schimbând s.m.s.-uri sau „întâlnindu-se“ pe internet – omenirea s-a „virtualizat“, s-a „de-realizat“, s-a „idealizat“ aproape în totalitate. Până și mult discutata economie de consum se întemeiază de fapt pe opusul ei, pe ne-consum: înseamnă să cumperi mai mult – mult mai mult! – decât ai nevoie, decât ești în stare să consumi! În plus, pe talerul de jos nu trage oare puternic, ridicând în sus „femeia“ feministă, valoarea masculinului, absolutizată? Căci – s-a spus de mai multe ori – femeia făcută posibilă de feminism este, în oricare dintre variante, o versiune „îmbunătățită“ a bărbatului. Nici omul rezultat în urma desființării sexelor nu este altceva decât un „bărbat“ suprem, absolut – ceea ce, după Weininger, echivalează cu imbecilul absolut. Desființarea sexelor nu înseamnă altceva decât împlinirea totală a supremației masculinului, a bărbatului – chiar dacă acesta va avea, în fapt, un chip complet ambiguizat sau total efeminat. Ceea ce aparent ia forma unei indefinite multiplicări (LGBT… etc.) este de fapt o reducere la masculin. Ca în spectacolele celor vechi, în spatele tuturor măștilor care defilează astăzi se ascund numai bărbați. Iar toate lucrurile de astăzi nu sunt altceva decât nume, imagini, idei.

În lumea lui Pirandello – oamenii vor să scoată bani din urma exploatării minelor de sulf – ruinându-se pe ei și mediul înconjurător, alții apără cu disperare locurile neatinse de mirosul greu de sulf. Se luptă pentru mărirea averii prin dobândirea de pământuri – fie printr-un aranjament matrimonial (ca în Șalul negru), fie prin tranzacții (ca în Fumul). Onoarea este o chestiune cât se poate de concretă, materială – iar pierderea ei este imediat convertită în faliment social și suicid (în Și a doua!) sau în duel (în Datoria de medic). Infidelitatea conjugală este un subiect important al unor nuvele (Apă amară, Datoria de medic, În bună rânduială, Dacă…); prin contrast, am putea să ne gândim ce mai înseamnă ea astăzi, dacă ea ar mai putea constitui – nu subiectul unei nuvele, ci al unei fraze care să rețină atenția confesorului. Chiar și spectrele au consistență materială, se manifestă în lumea fizică – trântesc uși, mută mobile, deschid ferestre (Casa lui Granella). Să ne gândim o clipă ce carieră a făcut spiritismul în epocă: ca să crezi în viața de apoi – era nevoie ca duhurile să producă dovezi materiale ale existenței lor – în chiar viața de aici-și-acum.

Două nuvele mi se pare că redau cel mai bine viziunea pirandelliană – Dacă… și Remediul: geografia. În Dacă – Lao Griffi, bărbatul care și-a ucis soția adulterină, este blocat într-o revelație a condiționalului. Este vorba despre o altă fatalitate, una a contingentului, declanșată de întâmplător, de accidental, de ocazional – cu o forță la fel de stihială ca a destinului. Orice alegere ai face, aceasta declanșează un șir de evenimente – care ar fi putut fi cu totul altul dacă ai fi ales altceva, acest altceva nefiind însă scutit de legea fatală a necesității accidentale. Contrazicându-se cu mama lui care-i repetă că tocmai acesta este destinul, Lao Griffi – insistă că trăirea lui vizează cu totul altceva. De fapt, bătrâna mamă a lui Lao Grifii știe ce vorbește, știe că fiul ei descoperă acum realitatea a ceea ce nu fusese decât un nume. Destinul – până atunci un cuvânt, își dezvăluie întreaga materialitate: nu este ceva ce vine de sus, o idee care coboară pe pământ, ci acea forță stihială, telurică, materială, pământească, palpabilă, tangibilă: „O muscă încăpățânată, care se tot lipește de tine, un gest pe care-l faci ca s-o alungi, peste șase, zece sau cincisprezece ani, pot să devină pentru tine cauza cine știe cărei nenorociri. (…) … noi în timp ce trăim, uite, desfășurăm – așa – pe lângă noi, niște forțe neprevăzute, nebănuite. De la sine, apoi, aceste forțe se desprind, evoluează pe ascuns și îți întind o plasă, o capcană, pe care n-o zărești, dar care până la urmă te cuprinde, te strânge și atunci ești înhățat, fără să pricepi cum anume și de ce.“ (vol. 2, p. 266) Griffi descrie aici senzația fizică pe care o are cel ce se confruntă cu puterea terifiantă a unor fenomene în același timp declanșate și independente de el. Nu întâmplător, tocmai mama, mater, îi mijlocește fiului înțelesul material al destinului.

Cea de-a doua povestire, Remediul: geografia transmite pe aceeași lungime de undă a materialității pământului. Astăzi, când se vorbește atât de mult despre pământ, despre ecosistem, despre casa care adăpostește omenirea, pământul a devenit o simplă idee, o fantomă a minții, un spectru – ecologic, politic, astronomic. Multiculturalismul ne împacă cu diversitatea anihilând alteritatea – care făcea atât de savuroasă și interesantă (chiar dacă periculoasă) existența mai multor (și diferite) culturi. Ei bine, personajul acestei povestiri, descoperă, trăiește materialitatea pământului, ca să spunem așa materialitatea materiei – și tot grație mamei lui! – o femeie în vârstă, bolnavă, din care nu mai rămăsese decât „carne, carne bătrână, distrusă, care suferea, continua să sufere, cine știe de ce…“ Obligat să îngrijească această bucată de carne, chinuit de somn și de frigul din cameră, fiul – strivit de dorința de a dormi, de a uita și, pe de altă parte, de datoria de a-și veghea biata mamă – găsește o soluție de „evadare“… pe loc, „funciară“ – printr-o vizualizare a diversității Terrei, înlesnită de un atlas de geografie aflat pe masa din încăperea glacială. „Iată, doar această certitudine, legată de o viață reală în altă parte, îndepărtată și diferită, pe care o puteam opune, când și când realității prezente, care ne calcă în picioare; dar așa, fără nicio intenție, ca un obiect care există fiindcă există și pe care nu-l putem împiedica să existe. Acesta este remediul pe care vi-l recomand, prieteni. Remediul pe care mi l-am găsit pe neașteptate, în noaptea aceea.“ (280)

Aș mai adăuga, foarte pe scurt, povestirea Și a doua! în care mama tânărului Diego, încearcă, fără succes, să-l salveze din materia grea, vâscoasă a ratării – metamorfozată, după ce acesta asistă într-o seară, accidental și fără să miște un deget la o sinucidere, în apa opacă, în lichidul solid al morții.

Prin povestirile lui, Pirandello ne vorbește despre materie și maternitate, o maternitate pe care astăzi am uitat-o, trăitori cum suntem într-o lume aproape complet idealizată. Înălțarea „pământului“ pe balansoarul „răsturnării valorilor“ nu s-a putut face decât cu prețul unei apăsări, din cealaltă parte, a „celestului“, a idealității, a abstracției. Omul de astăzi – atât de material în aparență – este, pe dedesubt, imaterial și non-maternal: se hrănește cu nume și idei, crește și se dezvoltă de unul singur.