Lebăda albă

Aproape că îți vine să spui că n-ar mai avea nimeni răbdare să urmărească pe scenă o comedie romantică. Nu una ușoară sau ieftină, împachetată frivol, dar suficient cît să fie repede de înghițit și de digerat. Ci una în care textul să fie minunat scris, cu tipologii clare, cu poezie, cu emoție și replică perfect tăiată, dublată de abordarea regizorului cu un reglaj fin, care să esențializeze totul, atmosferă, jocul actorului, detalii. Am văzut la Teatrul „Nottara“, sala „George Constantin“, într-o seară normală, cu public plătitor, un spectacol bine construit, echilibrat, cu o tandrețe minunat dozată. Teatru intim, de cameră, minuțios lucrat de regizorul Cristi Juncu după piesa La doi pași de Mullingar (Outside Mullingar) a lui John Patrick Shanley. Un dramaturg american de succes, autor a peste douzeci și trei de texte, scenarist, regizor, un tip profund și preocupat de relațiile umane. De ce există în comunități mici, acolo unde timpul are poate și mister, alt ritm. Și, da, răbdare. Pentru Îndoiala (Doubt: A Parable), care l-a și făcut remarcat și l-a impuns clar, Shanley a cîștigat în 2005 Premiul Pulitzer pentru teatru și Premiul Tony pentru cea mai bună piesă. Regizorul Cristi Juncu caută și știe să aleagă piese din dramaturgia contemporană cu poveste și cu potențial evident pentru partituri actoricești extraordinare. De ani de zile s-a impus ca acel creator care are intuiție cu privire la distribuție și care lucrează minuțios cu actorii de toate vîrstele, conducîndu-i pe mulți spre performanță. Dedicat, pasionat, cu multă răbdare, Juncu știe să pună în valoare povestea, cu valențele ei multiple, fără să construiască nimic parazitar, fără să împodobească baroc și inutil. Căutările lui și ale actorilor lui merg spre profunzimi, spre cele mai sensibile conotații ale unui cuvînt care dă sens unei situații, unei relații pe scenă. Montarea lui pare simplă tocmai pentru că drumul duce spre ceea ce este esențial.

În sala studio a Teatrului „Nottara“, tot acolo unde a pus în scenă Vestul singuratic al lui Martin McDonagh, un spectacol de clasă prin consistența interpretării actorilor Florin Piersic jr., Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu, acum, într-un exercițiu exemplar a ceea ce Brook a numit „teatrul sărac“, Cristi Juncu, scenografa Carmencita Brojboiu, traducătorul Bogdan Budeș și cei patru actori – Cerasela Iosifescu, Andi Vasluianu, Ion Haiduc, Victoria Cociaș – propun La doi pași de Mullingar, o poveste despre iubire, despre curajul de a spera cu adevărat, despre îndrăzneala de a aștepta ca fluturele din cămașa de mătase a visului să se elibereze prin zbor. Autorul John Patrick Shanley alege ca subiect-cortină ce înseamnă o fermă, o proprietate undeva în Irlanda rurală de astăzi. Un american de la New York observă liniștea, verdele, albinele, ploaia, obișnuințe anodine, altfel de vecinătăți, un alt fel de a vorbi și de a gîndi astăzi, în cel mai agitat și isteric secol. Undeva nu departe de Mullingar, dar foarte departe de forfota supertehnicii mondiale și a trepidației comunicării imediate, pe orice cale, două familii irlandeze vecine trăiesc cele mai anoste, poate, experiențe. Pare că în zeci de ani nu s-a întîmplat nimic. Poate doar că în copilărie, cînd Anthony Reilly a împins-o pe vecina lui Rosemary Muldoon, iar pe poteca cu pricina s-a tras o graniță cam „chinuită“ între cele două proprietăți. Absurdă și pe planul lor, în acte, cum s-ar spune, dar și ca acces către case. Ciudățenia a fost acceptată de domnul Muldoon, tatăl lui Rosemary, la cererea fiicei lui, imediat după întîmplarea din uliță. Și a fost asumată în tăcere, ani de zile, de ambele familii. O vină nerostită care a planat în toată vremea asta peste cele două ferme, apăsătoare ca ploaia zilnică irlandeză. Doamna Aoife Muldoon, convinsă că fiica ei nu poate să-l înghită de atunci pe Anthony, își rostește concluzia tocmai în ziua înmormîntării soțului ei. Vorba aceea, cînd moare cel drag, în numele durerii, membrii familiei îndurerate pot spune orice. Chiar și prietenii. Domnul Tony Reilly, de pildă, mărturisește și el că nu are cum să-i lase moștenire fiului său ferma, „averea“ sa, cu alte cuvinte, pentru că nu consideră ca va putea să aibă grijă de ea. În sfîrșit, Rosemary își strigă indignarea și revolta față de o asemenea hotărîre inacceptabilă. Care provoacă, de fapt curajul ei de a întoarce povestea pe dos și de a recunoaște că îl iubește pe Anthony de atunci, de la întîmplarea din copilărie. Că așteaptă de atunci să se întîmple ceva! Miraculos ca îmbrîncitura venită din cer, semn că Anthony a văzut-o și că nu i-a fost indiferentă.

Comicul de mare finețe și de calitate al piesei lui John Patrick Shanley, cu un anumit tip de acumulare a poantei pînă a fi spusă, cu ritmul irlandez al dialogului care amintește de Sebastian Barry, cu pauze care pot marca mai intens sentimentele, spațiul minimalist și perfect desenat de Carmencita Brojboiu – o cutie neagră, închisă de folii de plastic, un pat, cîteva găleți, cîteva flori, jocul pe lateralele atît de bine folosite, ca și adîncimi subtile de plan doi – intuiția extraordinară a regizorului în a-și face această distribuție. Întîmplarea face să fi văzut în 2014, la Manhattan Theatre Club, doar partea a doua a spectacolului cu același titlu, semnat de Doug Hughes, cu Debra Messing și Brian F. O’Byrne, protagoniști premiați pentru cele două personaje. Cristi Juncu și actorii săi Cerasela Iosifescu, împreună cu Andi Vasluianu, decid că Rosemary și Anthony sînt puțin speciali, ea are un defect de vorbire, el dezvoltă anumite ticuri cînd se emoționează – în text, autorul precizează că este timid – cu o anumită întîrziere în înțelegerea propriilor sentimente, a celor din jur. Poate că această opțiune motivează cumva povestea, care li s-ar părea, altfel, mai puțin credibilă. Viața la țară, fermele irlandeze înghițite de verde, amorțite în liniștea din jur riscă să creeze prejudecată în receptare. Am fost puțin reticentă față de calea aceasta, mi s-a părut tocmai un soi de justificare a unei realități ce nu mai are cum să existe astăzi cînd puritatea iubirii, fidelitatea, lebăda albă, albina, curajul de a visa nu mai emoționează cam pe nimeni. Dar, urmărindu-i foarte atentă și tot mai fascinată pe cei doi, universul lor, proporțiile poemului pe care îl dilată ușor, ușor, atît de ușor pe scenă, felul în care precipitația verbală a lui Rosemary – Cerasela Iosifescu – care se străduiește să vorbească pedant, ascunzîndu-și defectul, gesturile ei cool, de băiețoi neevoluat, neînțeles și țîfnos permanent, iubirea față de bărbatul care a crescut sub nasul ei și care nu-i simte stările, nu-i vede imaginile prin care îi desenează pasiunea născută în primele zvîcniri adolescentine, ticurile lui Tony – Andi Vasluianu – clipitul des, strînsul ochilor, al mîinilor, pierderea de sine în hățișul semnelor lipsei de control emoțional, acest amestec ireal de vulnerabilitate, de fragilitate, călătoria lor stîngace unul către celălalt, ca și cînd s-ar îndepărta cu orice prilej, mai degrabă decît să se apropie, așteptarea, rostirea, planurile de ascultare, proporțiile și paradoxurile cu care își dimensionează și pigmentează interpretarea m-au tușat, m-au convins că fiecare gest sau cuvînt din alegerea lor este argumentat perfect. Cerasela Iosifescu și Andi Vasluianu, două roluri minunate, mici bijuterii fine, șoaptele unor însingurări stranii care își amînă iubirea și destinul. Doi actori maturi, extraordinari în detalii și în intensitatea emoției, care merg total, cu încredere și chiar mai mult decît atent pe mîna regizorului Cristi Juncu. El a știut să îi eliberează de „taina“ sertarelor cu chei cunoscute, care deschid orice ușă. Rigoare, umor involuntar, liniile ferme ale piesei lui Shanley. Un spectacol inundat de Poezie. Accente onirice în cel mai modest spațiu, unde picăturile de ploaie măsoară trecerea timpului. A vieții. Unde moartea salvează suferința prin mărturisirea iubirii. Comicul este prezent în povestea în sine, în absurdul unor situații, în incertitudini, în luminile întunecate care ascund viața cea mai banală. Dar, poate, cea mai importantă prin esența ei: iubirea. Admirabil ce au reușit în registrul teatrului de cameră regizorul și protagoniștii săi. Aș spune că surprinzător mi s-a părut cum a lucrat Juncu cu actorul Ion Haiduc (Tony Reilly), pe care l-a scos din liniile știute, din șabloane, cu care a construit tonuri și o abordare aș spune proaspătă, vibrantă. Monologul lui, momentul perfect împlinit. Ca și personajul Victoriei Cociaș, Aoife Muldoon, cu sare și piper, extrem de atentă la nuanțele proprii și ale celor din jur.

Undeva, la doi pași de sufletul nostru, ploaia spală neputințele, lebăda albă își întinde gîtul spre iubire, stîngăciile dau farmec gafelor, iar actorii își întîlnesc regizorul care să le lumineze altfel harul. Astăzi, aici, acum.