am câștigat și am și pierdut, cu certitudine, în zona demnității susținerii actului muzical artistic, în cea a conținutului dar și a motivației acestuia; fapt care poate fi pe deplin realizat de cei care aparțin generației de mijloc; sau celei a vârstnicilor zilelor noastre.
Greu de înțeles de către cei tineri, spre exemplu, gestul marelui nostru muzician, dirijorul Constantin Silvestri, de a fi părăsit România în semn de protest în urma premierei bucureștene a Oedipe-ului enescian; cu prilejul primei ediții, cea din anul 1958, a Festivalului George Enescu. Regia de viziune neoclasică, imaginată atunci de Jean Rânzescu, rămâne până în zilele noastre cea mai apropiată de gândirea enesciană. Și totuși, date fiind „înaltele dispoziții de partid și de stat“, finalul operei, sensul acestuia, a fost mutilat; nu se putea în nici un caz admite faptul că la capătul peregrinărilor sale, în crângul de la Colonos, Oedip își găsește liniștea ridicându-se în lumină. Viziunea cristică imaginată de autor nu-și putea găsi loc în mentalitatea decidenților politici ai timpului. În consecință, în ultimul act au fost imaginate veritabile funeralii naționale, iar personajul titular a fost așezat pe catafalc, pentru a îndepărta orice dubiu privind ideea unei eventuale transfigurări. Accepțiunea privind libertatea de gândire, de creație, nu încăpea în mentalitatea ocupantului sovietic și nici în aceea a diriguitorilor de fermă orientare totalitar națională. Reversul situației, în perspectiva actuală, pare a fi fost unul tragi-comic și are loc în perioada anilor 1990. Într-un gest de mare libertate creatoare, adaptându-și viziunea regizorală controversatului moment istoric, regizorul Andrei Șerban îl definește pe Oedipe drept veritabil erou revoluționar, animator al spiritului civic, puternic oponent al unei pretinse atitudini dictatoriale întruchipate de personajul malefic al Sfinxului! Personal, consider că această montare s-a dovedit a fi fost cea mai depărtată de idealul enescian asupra personajului Oedipe, imaginat de Enescu drept neînduplecat căutător al adevărului, valoarea supremă a naturii umane.
Îmi permit a evoca în acest context un moment istoric cu totul inedit în epocă, moment privind mișcarea valorilor artistice către sfârșitul anilor 1950, cu prilejul aceluiași eveniment al primei ediții a Festivalului. Căci în afara protocolului prestabilit, pe scena Atheneului, sub bagheta maestrului George Georgescu și în compania Orchestrei Filarmonicii bucureștene – se poate literalmente aprecia că Estul a întâlnit Vestul; în finalul unuia dintre concerte, Yehudi Menuhin și David Oistrah, într-o întâlnire ad hoc au intonat dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach. Era omagiul suprem pe care, la acel moment, cei doi muzicieni violoniști l-au adus lui George Enescu; amândoi, în alte timpuri, parcurseseră această partitură în compania lui Enescu însuși. Suntem oare capabili a realiza astăzi, la distanță de șase decenii, semnificația faptului că pe parcursul ultimei ediții a Festivalului enescian, cea din luna septembrie a acestui an, muzicieni din toată lumea, soliști, dirijori, mari formații orchestrale ale vieții muzicale actuale, celebre formații camerale s-au întâlnit la București sub semnul artei marelui muzician român?
ne mai amintim, oare, faptul că în anii ’80 ai secolului trecut, Festivalul enescian era adus în stare de extincție? Nici plecând din această lume, personalitatea lui Enescu nu putea face concurență cuplului dictatorial; fusese anulat concursul, secțiune adresată tinerilor muzicieni, cei care puteau duce mai departe imaginea iconică a marelui artist, personalitate emblematică a identității europene, a identității românești. Restabilirea concursului, construcția temeinică a întregului Festival au adus acest eveniment la nivelul unui adevărat brand de țară. Iar ultimele ediții ale Festivalului, trebuie să o recunoaștem, depășesc nivelul celor mai prestigioase evenimente similare petrecute în spațiul vieții muzicale actuale, dată fiind densitatea evenimentelor, dată fiind varietatea și calitatea acestora.
Nu se poate uita, din considerente de ordin ideologic, în învățământul vocațional universitar al anilor 1950 – 1980 era interzis studiul marilor curente ale muzicii secolului XX; expresionismul muzical, atonalismul, dodecafonismul și serialismul erau considerate a fi „orientări nesănătoase“, „formaliste“, orientări nocive formării personalității „omului nou“, produs al „societății socialiste multilateral dezvoltate“.
Pentru a se informa, mulți dintre studenții claselor de compoziție frecventau cursurile particulare de analiză muzicală susținute de maeștrii Mihail Andricu sau Mihai Mitrea Celarianu. La sfârșitul anilor 1960, scurtă perioadă a unei iluzorii destinderi, a fost considerat drept un accident al momentului concertul Corului de Cameră Madrigal, concert pe parcursul căruia, cu uimire, cu speranță, publicul bucureștean a putut audia câteva cantate de Bach și de Anton Webern. Curajul maestrului Marin Constantin nu a trecut neobservat.
Târziu, foarte târziu, cu doar câteva luni în urmă, în cadrul recentei ediții a Festivalului Enescu, au putut fi audiate în România două dintre operele fundamentale ale lui Arnold Schoenberg, anume Concertul pentru vioară și orchestră și opera Moise și Aaron în versiune de concert, lucrări imposibil a fi audiate la noi în perioada anilor 1950-1980. În spațiul public imposibil de audiat erau inclusiv colindele românești cu conținut religios. O întâmplare hazlie a avut loc tot spre sfârșitul anilor 1960, când Casa de discuri Electrecord a editat un disc LP cu colinde românești destinate exclusiv exportului; evident, o importantă parte a tirajului a fost răspândită, cum se spune, „pe sub mână“, iar publicul românesc, decenii în șir și-a transmis – „din mână-n mână“, utilizând banda magnetică – aceste nestemate ale cântărilor noastre tradiționale.
Nu poți să nu observi, pe parcursul ultimelor trei decenii a fost extinsă baza repertorială a concertelor. A fost diversificată oferta stilistică, au fost create evenimente festivaliere speciale cum sunt festivalurile Medridian sau Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, ambele organizate de Uniunea Compozitorilor. Muzica românească actuală devine astfel cunoscută într-un larg spațiu cultural internațional, iar creația compozitorilor ce aparțin altor zone poate fi audiată, poate fi cunoscută de muzicienii noștri, de marele public. Alături de creația maeștrilor pot fi audiate creații ale tinerilor artiști, dar și lucrări ale studenților universităților noastre de muzică. Se poate vorbi de o dinamică absolut spectaculoasă privind circulația valorilor componistice, circuit care antrenează inclusiv cunoscuți creatori din diaspora cum sunt compozitorii Lucian Mețianu, Horațiu Rădulescu, Costin Cazaban, Costin Miereanu, Corneliu Dan Georgescu, Eugen Wendel, mulți dintre domniile lor fiind stabiliți în țări vest-europene mult înainte de evenimentele din decembrie 1989. Fuseseră eliminați din programele de concert din țară. Reintegrarea creației acestora în spațiul vieții noastre muzicale s-a produs pe cât de rapid pe atât de credibil, de temeinic. Cu trei sau patru decenii în urmă nu aș fi putut audia, spre exemplu, o creație precum Stările timpului și ale spațiului, lucrare magistrală datorată lui Octavian Nemescu. Să ne bucurăm de cele cucerite în ultima vreme pentru a merge mai departe! Libertatea de gândire, de creație, circulația valorilor și a persoanelor se dovedesc a fi vitale pentru o societate normală spre care ne îndreptăm.