Prin „Jazzerbaidjan“, grație lui Rain Sultanov

Anatol Vidrașcu, primul intelectual basarabean cu care mă împrietenisem într-o excursie colectivă prin URSS în 1976, se oferise să-mi expedieze la Cluj albume de jazz editate la casa de discuri „unională“ Melodya. Într-unul dintre pachete (ambalate, conform reglementărilor sovietice, în cutii din placaj!) se afla o mult-râvnită capodoperă a pianistului-compozitor Vagif Mustafazade: dublul album purtând anodinul titlu Djazovâe kompoziții. Citisem elogioasele comentarii referitoare la muzica lui Vagif, publicate de redactorul-șef al Jazz Forum-ului Pawel Brodowski, după ce vizionase recitalul susținut de pianist împreună cu contrabasistul georgian Tamaz Kurashvili la Festivalul de la Tbilisi 1978. Însă audierea celor două LP-uri depășea orice așteptări. Pentru mine era clar că aveam de-a face cu un muzician fenomenal, din aceeași categorie cu Richard Oschanitzky. La fel cum acesta merită titlul de principal fondator al jazzului în caracter românesc, Vagif Mustafazade e consacrat ca suprem exponent al simbiozei dintre jazz și tradiția muzicală a Azerbaidjanului. Destinul, deloc îndurător, a vrut ca ambii muzicieni să moară în 1979, la etatea de 39/40 de ani. Aceeași la care se stinsese și Eminescu.

Datorită închistării la care era supusă pe atunci patria noastră, procurarea înregistrărilor cu Vagif implica mari dificultăți. Dar chiar și puținele documente sonore, obținute ulterior revelației furnizate de Anatol Vidrașcu, mi-au fost utile. Astfel am reușit să dedic jazzului din Azerbaidjan un capitol în volumul Cutia de rezonanță (Albatros, București, 1985). M-am referit la Mustafazade și în două consistente capitole pe care le-am conceput în calitate de co-autor al lucrării Russian Jazz New Identity, editată de Leo Feigin la editura londoneză Quartet Books, 1985. În același deceniu întunecat, am mai publicat considerațiuni referitoare la Vagif și la jazzul din Azerbaidjan în revista „Dialog“ de la Iași, cu ajutorul eruditului jazzofil Sorin Antohi. Și, tot la Iași, în unica publicație de specialitate apărută în România − Jazz Club − editată de Ion Mânzatu.

Salt spre actualitate. În primăvara 2019 am prezentat recitalul Duo-ului Rain Sultanov/sax sopran&Isfar Sarabski/orgă, pian, în cadrul Festivalului organizat de Cristian Moraru la Biserica Lutherană din București. Din fericire, Sultanov este nu doar un admirabil jazzman, ci și un versat jazzolog. El concepuse capitolul despre Azerbaidjan pentru monumentala The History of European Jazz, editată de Francesco Martinelli în 2018. Mie îmi revenise onoarea de a semna, tot acolo, capitolul despre România. Pe când îi adresam felicitări la finele concertului, Rain m-a invitat să particip la Festivalul de Jazz de la Baku, al cărui director este el însuși, începând din 2005. Cum invitația presupunea și susținerea de către mine a unei conferințe legate de proiectul jazzologic înfăptuit prin eforturile lui Martinelli, mi-am zis că nu puteam rata o asemenea șansă. Prin urmare, grație bunei funcționări a conexiunilor aeriene dintre Cluj, Istanbul și Baku, mă trezii proiectat într-un episod dintr-o posibilă Istorie a celor o mie și una de nopți… jazzistice. Formula pare exagerată, însă la fața locului ea devine plauzibilă.

Doritorilor de a se familiariza cu domeniul încă puțin cercetat al jazzului azer, le-aș recomanda, pe lângă amintitul capitol din The History of European Jazz, și două masive lucrări despre istoria jazzului din Azerbaidjan aparținând aceluiași infatigabil Rain Sultanov. Ambele au aspectul unor albume de artă, copios ilustrate cu fotografii și editate în invidiabile condiții grafice. Primul tom, apărut în 2004, se intitulează Jazz in Azerbaidjan Anthology. Are 380 de pagini în limbile azeră, engleză, rusă și germană, cărora li se adaugă două valoroase CD-uri cu înregistrări realizate de muzicieni autohtoni între 1940-2003. Ulterior, în 2015, a apărut impresionanta The Jazz History of Azerbaijan, sub egida Ministerului Culturii și Turismului al Republicii Azerbaidjan. Textul azer e tradus în engleză și rusă. Abundența de informații și fotografii e de-a dreptul năucitoare. Nu-mi pot asuma misiunea de a face un rezumat aci. Cert e că prosperitatea adusă urbei de la Marea Caspică prin exploatarea resurselor de petrol și gaz (inițiată în a doua jumătate a secolului XIX) s-a repercutat din plin asupra nivelului ei cultural. Încă din „preistoria jazzului“, acest gen muzical a prins rădăcini durabile în Baku − o conurbație a cărei dezvoltare continuă imparabil în prezent.

Spre a sesiza resorturile înfloririi arhitectural-culturale promovate actualmente la nivel oficial, se cuvin amintite câteva particularități: statul care și-a recâștigat independența în 1991 se proclamă drept continuatorul legitim al Republicii Democratice Azerbaidjan, ce fusese creată și funcționase între 1918-1920, în paralel cu celelalte două state independente apărute la finele primei conflagrații mondiale în zona Transcaucaziană a Imperiului Rus: Georgia și Armenia. E semnificativ orgoliul cu care Azerbadjanul își revendică meritul de a fi fost prima republică secular-democratică din întregul areal islamic (o altă prioritate fiind acordarea dreptului de vot femeilor în 1919, devansând USA și unele state europene). Considerația acordată muzicii este aci o chestiune de prestigiu național. Vagif Samadoglu, amicul și tizul lui Mustafazade, sublinia: „Întâia operă, primele cântărețe de operă, primul balet și prima orchestră simfonică din lumea musulmană sunt realizări ale Azerbaidjanului.“ Cu asemenea premise, nu e de mirare că factorul jazzistic a devenit o permanență a vieții culturale azere, chiar și în deceniile dominate de umbra tiranică a lui Stalin. Pare neverosimil, dar printre exponatele unor muzee din Baku am revăzut fotografii ale big band-ului condus de compozitorul și dirijorul Tofig Guliyev spre finele anilor 1930, când Uniunea Sovietică era supusă terorii staliniste.

Dintr-un articol semnat de Zohra Faraceva în publicația „Azerbaijan International“ din martie 2013, aflăm că: „În Azerbaidjan jazzul înseamnă stil, iubire, istorie, un mod de viață. Atât cei bătrâni, cât și cei tineri iubesc jazzul. Și asta nu e o exagerare. Genul a apărut pe la începutul secolului 20, iar pe timpul Uniunii Sovietice Baku devenise una dintre citadelele jazzului. Astăzi, jazzul azer nu e un fenomen nou, ci o tradiție, ale cărei fundamente au fost edificate de către distinsul pianist/compozitor Vagif Mustafazade, inițiatorul așa-numitului mugham jazz. Grație moștenirii lăsate de acesta, în prezent Azerbaidjanul are un post de radio FM care emite non-stop muzică de jazz; avem Ora de jazz la televiziune și, de asemenea, un Centru al Jazzului în inima capitalei. În fiecare an, Festivalul Internațional de Jazz transformă Baku într-un centru al lumii jazzistice.“ Cărțile lui Rain Sultanov recuperează numeroase figuri de muzicieni ce au menținut vitalitatea jazzului în Azerbaidjan, asemenea unui foc viu (metafora se impune, din moment ce însăși etimologia numelui – „țara focului“ – o sugerează). Merită relevate activitățile de pionierat ale lui Niyazi, Fikret Amirov, Gara Garaiyev (acesta din urmă studiase la Moscova cu însuși Dmitri Shostakovich); big band-urile conduse de Rauf Hajiyev și Tofig Akhmadov; Gaya – ansamblul de jazz simfonic fondat în 1986; polivalenta carieră jazzistică a lui Rafig Babayev, având tangențe cu cea a lui Vagif Mustafazade pe direcția mugham jazzului. (Mugham-ul reprezintă forma arhetipală a muzicii tradiționale azere, cam în același fel în care muzica noastră se raportează la doină.)

Din păcate, și istoria jazzului din Azerbaidjan își are propriul erou tragic. E vorba despre Parviz Rustambeyov, a cărui ascensiune în deplin sincronism cu evoluțiile stilului bebop a fost brutal întreruptă de ingerințele poliției politice. Talentul instrumental-improvizatoric al tânărului interpret fusese apreciat de însuși Eddie Rozner, personaj marcant al epopeii jazzistice sovietice. În 1944, aflat împreună cu propriul big band într-un turneu la Baku, Rozner e impresionat de virtuozitatea junelui de doar 22 de ani Rustambeyov, pe care îl invită pe post de prim-saxofonist/clarinetist al orchestrei sale. De-a lungul turneelor unionale, Parviz se afirmă drept un fel de echivalent autohton al idolilor transatlantici – Charlie Parker și Benny Goodman. Curând însă, istoria va interveni cu brutalitate: Războiul Rece începuse să-și arate colții, iar saxofonul devenise o emblemă a muzicii decadent-imperialiste. Rain Sultanov mi-a istorisit un emoționant detaliu al terorii în care viețuia inocentul muzician: pentru a nu fi auzit și denunțat, își făcea exercițiile cotidiene ascuns într-un șifonier. Ajuns la acest punct al relatării, pe Rain l-a podidit plânsul. Dar mașinăria opresivă a regimului avea implacabilul scop să „demaște“ măcar un muzician în postura de adulator al putredei arte occidentale. În 1949, Rustambeyov fu arestat sub acuzația că s-ar manifesta ca „o personalitate anti-sovietică și pro-americană.“ Condamnat la 15 ani de închisoare, acest extraordinar talent a murit la 24 decembrie 1949, în circumstanțe stranii, în clădirea centrală a KGB-ului din Azerbaidjan. În cărțile sale, Rain încheie descrierea tragicului episod astfel: „Viața tânărului și talentatului jazzman Parviz Rustambeyov a fost curmată în plină înflorire. Nu știm nici măcar unde se află mormântul lui Parviz, spre a-i putea citi o yasin (= rugăciune) și a-i pune acolo un buchet de flori, întru pacea sufletului său, conform tradiției străbunilor noștri.“

O secvență de maxim interes a primei mele descinderi în Azerbaidjan a fost vizita la Locuința-Muzeu Vagif Mustafazade. De fapt, e vorba de apartamentul în care a crescut, s-a format, a trăit și a creat acest erou de anvergură mondială al jazzului. Spațiul e situat într-un edificiu de pe la finele secolului XIX, ultracentral, unde după venirea bolșevicilor se locuia „la comun“. Pe colțul clădirii e amplasat un basorelief din care erupe figura avântată a neuitatului creator. Exponatele din cele trei încăperi au forță evocatoare: portrete și suveniruri de familie; pianina pe care Vagif a învățat să cânte sub îndrumarea mamei sale, Zivar Khanum – ea însăși pianistă și profesoară de muzică; radioul la care asculta (în quasi-clandestinitate) influentele emisiuni de jazz ale BBC, sau cele prezentate cotidian de către Willis Conover la Voice of America; nenumărate fotografii, din diverse perioade ale carierei, între care se remarcă anii petrecuți la Tbilisi în Georgia, de unde provine cea de-a doua soție, Elza (născută Bandzeladze). Evident, nu lipsesc nici imagini din copilărie ale fiicei celor doi − Aziza −, pe care părintele ei o alinta Jazziza. Într-una dintre primele ei poze, viitoarea cântăreață și pianistă de renume mondial, care probabil încă nu învățase să meargă, stă întinsă pe burtă și scoate limba la aparatul foto… Pereții sunt tapetați cu afișe încărcate de nume grele, atât din puternica școală sovietică de jazz, cât și din elita mondială. Sunt expuse cărți și reviste, cuprinzând texte despre Vagif Mustafazade. El și-a întâmpinat moartea cântând pe scena festivalului de la Tașkent, în 16 decembrie 1979. În 17 era ziua de naștere a Elzei, iar în 19 Aziza urma să împlinească 10 ani. Vagif fu înhumat la Baku, în data de 18 decembrie, în urmă cu exact 40 de ani. Cum aminteam mai sus, în același an murise și părintele jazzului de expresie română, Richard Oschanitzky. Oare nu s-ar cuveni să existe și în urbea sa natală Timișoara un muzeu similar?