Dacă ar fi să caut cu tot dinadinsul o secantă a operei lui Nicolae Manolescu, care să unească Lecturi infidele (1966) cu Sadoveanu. Utopia cărții (1976) și Arca lui Noe (1980-1983) cu Istoria critică a literaturii române (2008, ed. a II-a, revăzută și revizuită, 2019), aceasta ar fi, cred, efortul, lesne identificabil, de creație critică pe care fiecare din aceste cărți îl conține.
Aspectul creației – după mine, evident – nu s-a remarcat, în general, întrucât pentru Nicolae Manolescu nici nu pare un efort, ci, mai degrabă, o probă de dezinvoltură. Cu atâta naturalețe își construiește „uneltele“ critice de care are nevoie și atât de puțin ține să-și sublinieze proprietatea asupra lor, încât ele par a fi existat dintotdeauna în arsenalul criticii noastre.
Poate de aceea – ca și din cauza absenței unei piețe a ideilor de istorie literară, la noi – nu s-a observat nici că Nicolae Manolescu a exprimat unul dintre puținele puncte de vedere originale din critica noastră cu privire la relația dintre critica și istoria literară, relație în același timp problematică și fundamentală pentru disciplina criticii literare. Punct de vedere pe care îl întâlnim, incipient, în Lecturi infidele, apoi aplicat la roman în Arca lui Noe, spre a-și găsi locul cel mai potrivit și domeniul cel mai extins în Istoria critică a literaturii române, acolo unde este și formulat explicit, în prefață.
Cum Nicolae Manolescu este abia al treilea critic român care formulează un punct de vedere citabil, în această chestiune, după E. Lovinescu și G. Călinescu, este firesc să căutăm similitudini între receptarea de care a beneficiat Istoria critică…, receptarea Istoriei literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu și, respectiv, cea a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, a lui G. Călinescu. În toate cele trei cazuri, după un „val“ de întâmpinări elogioase (poate cam grăbite), a urmat un al doilea, mai persistent, de contestații, camuflate sau vehemente. Discuția asupra conceptului de istorie literară propus de fiecare din cei trei critici a fost superficială, atunci când a existat, sufocată fiind de dezbaterile (inutile, în fond) cu privire la absența sau prezența unor autori, ca și la judecățile de valoare asupra contemporanilor. În special Istoria critică a literaturii române a fost redusă, din păcate, la o nesfârșită polemică asupra „listei lui Manolescu“, adică a modului în care literatura contemporană își găsește loc în tabloul istoric.
Cred, însă, că ar fi trebuit să ne intereseze, înainte de toate, punctul de vedere lui Nicolae Manolescu asupra întregii noastre literaturi, în primul rând asupra unor epoci despre care criticul nu se pronunțase, până la Istoria critică…, decât în trecere. Un asemenea proiect trebuie/a judecat în întregul său, întrucât, știm deja de la Călinescu, o istorie a literaturii nu poate fi o suită de monografii corecte, ordonate cronologic, așa cum încă par a crede unii. Perspectiva generală a istoriei literare rămâne corectă – sau, mai exact spus, plauzibilă –, chiar dacă asupra anumitor scriitori, curente, fenomene etc. istoricul emite opinii care pot fi, eventual, amendate.
Ar fi trebuit să intereseze, în aceeași ordine de idei, dacă pentru literatura de până la 1941 Nicolae Manolescu a modificat sau nu grila consacrată de G. Călinescu. Deoarece aici, în acest punct nodal și prin comparație cu modelul înaintașului său, se vede limpede concepția istorico-literară manolesciană: ca și în Arca lui Noe, istoricul literar nu este preocupat atât să revizuiască un set de valori, spre a-și sublinia amprenta personală (deși grila călinesciană este completată substanțial), cât să ofere o lectură funcțională, completă și coerentă, a întregului. Aceasta îi permite să treacă, fără zguduiri, de la grila călinesciană la cea contemporană, creată în mare măsură de propria sa activitate critică de întâmpinare, cu toate diferențele de epocă și context. Istoricul literar, de pildă, nu renunță – pentru că nu renunțase nici Călinescu – la valutarea estetică a literaturii vechi, cu toate că acesteia îi este necunoscut criteriul estetic (nu numai la noi, ci în toată Europa), apoi face, cu instrumente moderne, același slalom între literatură și cultură, în perioada pașoptistă, lasă neclintită epoca junimistă, așa cum au fixat-o Lovinescu și Călinescu, nu vede în epoca „de tranziție“ dintre 1890 și 1918 o epocă închegată, în care începe modernitatea românească ș.a.m.d. Să înțelegem că Nicolae Manolescu nu crede, de fapt, nici în spiritul istoric, nici în ideea de istorie a formelor literare, ci aplică mai degrabă recomandarea lovinesciană, de a citi întreaga literatură ca pe o literatură contemporană? N-aș zice. Sublimarea spiritului istoric în fața apetitului hermeneutic dă rezultate tocmai prin funcționalitatea sa incontestabilă, iar Istoria critică… este, pentru cititorul avizat, o lectură pasionantă și provocatoare. Autorului îi repugnă „istoria literară leneșă“, ca să parafrazez formula lui Ion Barbu, și e dispus să riște, spre a oferi cititorului o viziune și o lectură francă a valorilor consacrate.
La fel de interesantă, de asemenea, este aplicarea practică a conceptului de istorie critică, propus de Nicolae Manolescu în prefață. Un concept care are meritul de a fi flexibil, istoria putând deveni, la nevoie, o… anti-istorie critică. Deoarece, incluzând sistematic în istoria literaturii receptarea ei critică și tinzând spre o istorie a formelor literare, sinteza manolesciană pare mai curând, și încă pe spații întinse, o lectură proaspătă a textelor literare în sine. Receptarea este topită în comentariul critic, iar evoluția formelor literarității, în subtextul istoriei. Tocmai decodificarea prezentă în actul de receptare recodifică opera, menținând-o vie în timp. Amatorii de speculații teoretice se pot considera dezamăgiți, însă cititorul neinhibat de prejudecăți are adevărate delicii de lectură, parcurgând aceste noi „lecturi infidele“, istorice, de această dată.
Cum făcuseră și E. Lovinescu, și G. Călinescu, odată cu operele scriitorilor, Nicolae Manolescu și-a recitit, pentru sinteza de față (mai ales în ce privește perioada postbelică, firește) propriile articole de întâmpinare, la decenii bune de la scrierea lor, revizuindu-și punctul de vedere și, nu o dată, situarea valorică a autorului respectiv. Uneori, adăugarea unui singur cuvânt sau a unei sintagme („minor“, „lipsită de miză“) a reprezentat o schimbare totală a poziției scriitorului respectiv în canon. Cei grăbiți să-i reproșeze asta criticului ar trebui să știe că istoria literară redimensionează aproape întotdeauna în jos verdictele pe care critica de întâmpinare le-a dat, într-un alt moment și în context sincronic. Nu altfel procedaseră E. Lovinescu, dar mai ales G. Călinescu. Când compari, să spunem, în cenușiul deceniu 1980-1990, cartea nou apărută a unui poet optzecist cu cea a lui Nicolae Dan Fruntelată, simți nevoia entuziasmului compensatoriu față de originalitatea, resursele culturale și apetitul ludic ale primului: așa ceva ține de pedagogia frumosului, fără de care exercițiul critic ar fi un simplu act de narcisism. Când, însă, îl pui în relație pe acest jucăuș poet optzecist cu Ion Pillat, cum se întâmplă inevitabil într-o istorie integrală a literaturii, ești obligat să constați că, deși rămâne incomparabil mai bun decât Fruntelată, la acel nivel de realizare artistică atins de Pillat, contemporanul nostru nu are decât vreo patru poezii… Oricât de dureroasă ar fi operațiunea de extirpare a entuziasmului, ea este strict necesară în istoria literară, și este de apreciat că Nicolae Manolescu, cronicarul care a edificat structurile literaturii noastre postbelice, a făcut-o pe o scară mai largă chiar decât G. Călinescu și, mai ales, decât o făcuse E. Lovinescu.
Și dacă ne-ar despărți convingeri (ceea ce nu este cazul), n-am fi critici dacă nu am recunoaște efortul creator unic și intensitatea gândirii critice puse în operă de Nicolae Manolescu, de-a lungul unei cariere bogate în opere de referință, cristalizată definitiv în Istoria critică a literaturii române. Comparația cu G. Călinescu, posibilă și, până la un punct, necesară, nu trebuie luată ca pretext pentru a minimaliza cel mai mare efort de sinteză istorică depus de vreun critic român de după 1944. Postúrile celor doi, să nu uităm, nu sunt similare: G. Călinescu trebuia, într-un anume sens, să „inventeze“ o literatură, pornind de la miturile ei întemeietoare, Nicolae Manolescu, să o „reinventeze“, conform cu gustul nostru de azi și cu toată știința literară pe care am acumulat-o între timp. Distincția nu e de nuanță, e de substanță. Suplă și neostentativă, metoda funcționalistă a autorului Istoriei critice a literaturii române structurează o a doua privire integrală asupra formelor și ipostazelor pe care le are literaritatea în interiorul culturii noastre, oferindu-ne în subsidiar și o demonstrație a raporturilor pe care critica și istoria literară, două etape ale aceluiași proces (după spusa lui Călinescu), le întrețin în practică. Nu e întotdeauna comod să treci de la una la alta, e nevoie de finețe, de măsură și de o cunoaștere infinitezimală a mecanismelor actului de evaluare. Calea aleasă de Nicolae Manolescu este cea inerentă epocii noastre, în care s-a scris și se scrie tot mai multă literatură, iar istoricul literar trebuie să opereze cu exigență critică sporită, dacă vrea să nu piardă marile mișcări ale literaturii, în hățișul descrierii unor opere individuale, în fond, minore la scara timpului.