Sensibilitatea franceză

Într-un articol care ar trebui să devină material de studiu în universități și licee (Critica literară. Un portret, apărut în revista „Orizont“, nr. 11/ 2019), Horia-Roman Patapievici pune în valoare un aspect arareori sesizat sau chiar ignorat privind rolul jucat în cultura românească de critica literară. Citez in extenso din această veritabilă artă poetică, având sentimentul că particip la alcătuirea primei pagini dintr-o antologie decisivă de ideologie literară. Într-o țară normală, acest text ar deschide, în regim de urgență, o mare dezbatere culturală:

Sentimentul meu este că există un desen în țesătura culturii române, iar acest desen este critica literară. Încă de la început, sarcina formulării înțelesurilor existenței noastre culturale a fost asumată, în cultura noastră, de criticii literari. Mai mult și în mai mare măsură decât alți practicieni ai culturii, criticii literari au asumat la noi reflecția critică asupra felului în care societatea românească are sau capătă sau își creează un destin cultural.

La noi, primul om care a vorbit în acești termeni despre cultura română — «În contra direcției de azi în cultura română» — a fost un critic literar, Titu Maiorescu. El a fixat ortografia, limba, critica și gustul. Proza de idei se scrie și azi în felul lui de a folosi limba, iar atitudinea sa în politica culturală a fost centrală în dezbaterile de idei până nu demult. De la el s-au numărat generațiile culturale, iar bătăliile canonice s-au dat în jurul moștenirii sale, care ținea laolaltă, într-o sinteză deopotrivă suplă și rezistentă, spiritul critic, principiul autonomiei valorilor și judecățile de moderație. Deși în cultură nu se dau legi, ci se afirmă doar direcții, cu toate acestea, când direcțiile sunt urmate, putem spune că avem de-a face cu existența unor legiuitori. În cultura noastră, legiuitorii de direcție culturală s-au recrutat întotdeauna dintre criticii literari. În nicio altă cultură (cu excepția Rusiei și, parțial, a Danemarcei), marii critici literari nu au fost legiuitori. La noi, cei mai mari critici au fost și legiuitori. Această situație de fapt confirmă, cred, faptul că desenul dominant din covorul culturii noastre a fost țesut de evoluția criticii literare.

Când a fost pusă în primejdie sau s-a aflat sub contaminarea corupției ideologice, cultura română a fost apărată de critica literară. Marxismele slave (poporanismul, narodnicismul, sociologia ideologică a lui Gherea), misticismul național și tradiționalismul etnicist, ortodoxismul orientat teocratic, legionarismul, iraționalismul ideologic și rasismul nu au fost deconstruite și neutralizate nici de filozofie și nici de teoria politică, ci de critica literară. Când E. Lovinescu mobiliza moștenirea maioresciană în anul de cumpănă 1940, o făcea ca istoric și critic literar, și anume ca unul care, prin critica literară, avea conștiința că asumă destinul culturii române în întregul ei. În el, omul care clamase «Sunt critic literar; nici mai mult, dar nici mai puțin de atât», critica literară se manifesta ca apărătoare și păstrătoare a culturii române. De aceea anume lui, și nu vreunei alte personalități, instituții sau autorități publice i s-au adresat tinerii din Cercul literar de la Sibiu când au dorit să reafirme, împotriva devastărilor războiului și a ideologiei oficiale, veritabilul spirit al culturii noastre. În ochii lor, nu politica, nu statul, nu instituțiile, ci critica literară avea legitimitatea legiuitorului de care atârnă integritatea vieții noastre culturale și sociale. În mod pilduitor, acest manifest s-a numit nu «Ardealul, Prusia României», ci «Ardealul estetic». Societatea românească simțea instinctiv că nu ideologia și mesianismul constituiau marca integrității vieții ei libere, ci autonomia valorilor – autonomie pe care le pretindea, servea și păstra critica literară.

În mod natural, când marxismul sovietic a impus societății românești statul totalitar, critica literară a fost prima eliminată din cuprinsul culturii. Odată cu naționalizarea economiei, comunismul a naționalizat și societatea. Cultura, pentru a mai putea exista ca fapt public, a fost silită să se supună criteriului oficializării: erai recunoscut oficial, existai; nu erai recunoscut oficial, nu existai. Tot ce nu trecea de sancțiunea oficialității înceta să mai existe public. De aceea, singura cultură era cultura oficială. Dar spiritul instituției criticii literare era atât de puternic, încât, odată Maiorescu și Lovinescu interziși, comunismul a încercat să îi uzurpe funcția: s-a străduit să le dea criticilor literari oficiali funcția pe care o avuseseră în libertate legiuitorii culturali ai culturii române neoficiale – funcție de care regimul comunist avea nevoie ca să poată aservi, după stat și societate, și cultura. N-a reușit. Fără critică literară liberă, cultura română nu mai era cultura română.“

Iată, ferm gravată într-un discurs normativ, o idee esențială privind importanța unei specii literare așezată adeseori între Cenușăresele vieții culturale chiar de către practicanții ei. Pentru H.-R. Patapievici, numele „legiuitorilor“ sunt doar trei: Titu Maiorescu, E. Lovinescu și, după Al Doilea Război Mondial, Nicolae Manolescu. Evident, cultura română a înregistrat și alți critici literari de mare talent (de la G. Călinescu, G. Ibrăileanu, Pompiliu Constantinescu la E. Simion ori Lucian Raicu). Perspectiva autorului e însă aceea a personalităților care și-au pus în mod decisiv amprenta asupra epocii în care și-au desfășurat activitatea. Adică a acelora care au reușit să impună, ca să folosesc un termen actual, un canon. Or, literatura română contemporană este ierarhizată în funcție de listele stabilite, în peste cinci decenii de magistratură critică, de către Nicolae Manolescu.

Și nu e vorba doar de monumentala Istoria critică a literaturii române, a cărei a doua ediție tocmai a ieșit de sub tipar. Canonul manolescian e alcătuit și de întreaga activitate de cronicar literar, din seria Teme, cu ale sale nuanțări și reveniri din unghiuri inedite asupra unor autori sau cărți ce fac parte din „patrimoniul intim“ al autorului. Contează, desigur, Arca lui Noe, cea mai originală istorie a romanului românesc, monografiile închinate lui Maiorescu ori Odobescu (scriind despre cel din urmă, Nicolae Manolescu edifică o originală metodă critică, o îmbinare a inteligenței iscoditoare și a instinctului frumosului și binelui), de fidelitatea și metamorfozele unor lecturi despre proză și poezie reluate și răs-reluate de-a lungul deceniilor. Cu toate acestea, e greu de înlăturat un paradox legat de critica lui Nicolae Manolescu — generat de extraordinara percutanță a rolului etic-estetic ce domină îndelungata sa carieră. Și anume, felul în care măsoară / cântărește valorile literare autohtone. Din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu nu e nici maiorescian, nici lovinescian, nici călinescian. Gustul său e format la școala înaltei școli critice a lui Albert Thibaudet, în al cărui stil solar, dăltuit în marmură, supraviețuiesc striațiile criticii aplicate, cu judecăți implacabile, ale lui Émile Faguet.

Această sensibilitate franceză a percepției s-a dovedit decisivă în construirea propriei voci și, imediat după aceasta, a unei conștiințe înalte asupra rolului literaturii. Atunci când a apărut, la Editura pariziană Gingko, Sujets français, am avut nu sentimentul unei traduceri semnificative, ci pe acela, puternic articulat, al unei restituiri: în fine, după decenii și decenii de rătăcire, criticul își regăsea vocea profundă și modelele. Scriind despre Gide, Flaubert, Alain-Fournier, Proust, Julien Green, Roland Barthes și atâția alții, autorul se alătura firesc marii linii a criticii și eseisticii galice. Această particularitate i-a conferit, mulți ani, imaginea de personaj inabordabil, rece, detașat, plutind indiferent deasupra realităților „noastre“, de străin care-și asumase sarcina ingrată de a evalua o producție literară marcată mai degrabă de fracturi și contradicții, decât de continuitate și omogenitate.

Asta nu înseamnă deloc că Nicolae Manolescu a aplicat, mecanic, metode ale criticii franceze producției literare din România. Nici vorbă de așa ceva. Drept dovadă, n-a căzut niciodată victimă cântecelor de sirenă ale structuralismului, post-structuralismului ori semioticii, curentele care au dominat peisajul exegetic francez al ultimelor decenii și care au făcut și la noi ravagii. Francitatea criticului provine din asimilarea profundă a acelui esprit de finesse pe care îl găsești doar în patria lui Montaigne, Voltaire ori, mai aproape de noi, la intelectualii newyorkezi din stirpea lui Lionel Trilling, Irving Howe, Leslie Fiedler, Irving Kristol, Susan Sontag ori Saul Bellow (în postura lui de eseist și critic literar). Toate acestea au instituit un patos al distanței, o veritabilă artă a analizei obiective, definitive și irevocabile. Așa se explică includerea lui Nicolae Manolescu de către H.-R.P. în categoria „legiuitorilor“. Așa se explică rolul de lider în toate bătăliile canonice duse în ultimele decenii: dezghețul / destalinizarea, recunoașterea primatului esteticului pe fond de opțiune etică, refuzul înregimentării politice din vremea comunismului, respingerea aberațiilor protocroniste etc.

Dacă adăugăm acestor însușiri eleganța stilistică a discursului, nuanța infinitezimală a exegezei, precizia formulărilor și forța verdictului, știm de ce ne aflăm în fața unui veritabil fenomen cultural. Nicolae Manolescu e cel care a dat haina potrivită întregii literaturi române de azi. Croiul său a devenit lege, așa cum au devenit și cele ale „croitorașilor cei viteji“ Maiorescu, Lovinescu, Călinescu. De aceea, fiecare în parte și toți împreună împărățesc — senini, intangibili, temerari — peste tărâmul magic, în continuă prefacere, al literaturii noastre.