La sesiunea specială dedicată centenarului Titu Maiorescu, desfășurată în 2017 în aula Universității de Vest din Timișoara, unul dintre vorbitori a schițat, prin evocarea câtorva personalități, posteritatea maioresciană așa cum o vedea el: numele lui Eugen Lovinescu a apărut atunci natural, iar după acesta (surpriză și nu prea) cel al lui Nicolae Manolescu. Prin urmare, Maiorescu – Lovinescu – Manolescu. Cele trei nume dispuse pe un secol și jumătate formează, la recitare, un armonios dodecasilab trohaic poate peon terțius, un alexandrin clasic. Așadar, istoria literară poate lua și formă poetică.
E întotdeauna dificil și jenant să acorzi unui autor în viață, chiar dacă el împlinește o vârstă memorabilă, titluri cu sonoritate istorică și cu parfum diacronic. Dar rațiunea trece dincolo de reticențe superstițioase și conferă certificatele potrivite celor care, în ochii tuturor, au făcut deja dovada că se încadrează unui șir ilustru. E reconfortant pentru inteligență să recunoască, anticipând, un statut ce va fi oricum atribuit și se va transforma, peste zece ori douăzeci de ani, în loc comun.
Cei trei critici români mai sus menționați compun un vers clasic: însă armonia existenței lor nu a rezultat doar din prozodia involuntară a numelor rostite cu voce tare. Au avut idei politice înrudite, deși existența lor socială s-a întins pe mai bine de un secol și jumătate. Conservatorismul lui Maiorescu, agrementat întotdeauna cu încrederea în progres, cu credința în rațiune, cu refuzul oricărui misticism și cu idealurile masoneriei, a făcut din junimiști corp distinct, cu viziune politică proprie. Liberal și european la rândul său, inamic al naționalismului sub orice formă, Lovinescu a luptat pentru o modernizare reală a României, înțelegând mai bine ca oricine limitele și speranțele societății românești. La apropierea dezastrului istoric care ne-a lovit, știa că, în cazul unei ocupații sovietice, se va sinucide. Soarta l-a scutit de ultimul gest disperat și i-a întrerupt cursul vieții în 1943.
Cu o carieră începută sub cele mai nefaste împrejurări politice, ultimul membru al triadei a susținut fără complexe esența ideologiei predecesorilor săi; remarcabil pare faptul că a reușit să o păstreze în circumstanțe opresive. Chiar dacă primele sale recenzii și note datează de la începutul anilor 1960, nu vom găsi în ele nici o urmă de ideologie comunistă; vom găsi în schimb pretutindeni, ca o muzică de fond inserată în text, idealurile de libertate, de supremație a valorilor spirituale, de preeminență a esteticului în actul literar.
Combinația stabilă dintre principiile estetice ferme și atitudinea politică la fel de fermă a făcut ca momentul 22 decembrie 1989 să nu însemne, la Nicolae Manolescu, o ruptură. Între paginile scrise de critic în luna noiembrie 1989 și cele scrise în ianuarie 1990 variația e minimă, doar vag stilistică, pentru că între ele nu exista nici o diferență de fond. Răsturnarea unui regim politic de la o zi la alta pusese probleme insolubile de adaptare celor care jucaseră pe două tablouri, încercând acomodarea cu un regim în fond detestat. Nimic de acest fel la Manolescu: a început să spună cu voce tare ceea ce până atunci formulase esopic și aluziv. Dar spunea exact același lucru.
Dovada: criticul și istoricul literar a creat un partid politic nou, cu principii ideologice explicite – liberalism economic, democrație parlamentară, integrare europeană și atlantică, anticomunism consecvent. Tentativa eroică a PAC-ului n-a putut dura prea mult, dar a arătat țării noastre că intelectualii de bună calitate se pot ocupa de politică la fel de bine ca politicienii și, de multe ori, chiar mai bine decât aceștia. PAC-ul și tot ceea ce el a însemnat în viața României de după 1989 poartă semnătura lui Nicolae Manolescu.
E drept că înaintașul imediat, E.Lovinescu, n-a intrat nicodată în politica militantă, în ciuda faptului că ideile sale politice erau foarte clare. Pentru N.Manolescu, exemplul trebuie să-l căutăm în altă generație. Criticul și profesorul universitar Titu Maiorescu, realizând o variantă originală a ideologiei conservatoare, a reușit să-și slujească țara în calitate de deputat, ministru, și chiar de prim-ministru. Nicolae Manolescu s-a oprit la postura de parlamentar, n-a vrut să se consacre mai departe politicii; simetria cu situația primului nostru mare critic nu poate scăpa însă nimănui. Armoniile se stabilesc și la intervale mari de timp, chiar dacă rămân mai greu observabile. Devin însă cu atât mai prețioase.
Și Călinescu, George Călinescu, inspiratorul prim al lui Nicolae Manolescu? N-ar putea intra și el în triadă? Are numărul de silabe cerut (și încă în variantă trohaică): n-ar putea aspira legitim la formarea unei cvadrigi?
Cred că nu – și asta din două motive. În primul rând pentru că aprecierea scriitorilor contemporani a fost întreprinsă de „divinul critic“ urmând-o fidel pe cea lovinesciană. Cât privește atitudinea politică a lui G.Călinescu, după ocuparea țării noastre de către sovietici, ea a fost rușinoasă, mărturie a unui colaboraționism fără scuză. Nu poți include într-o serie luminoasă un collabo! Să-l lăsăm pe Călinescu în unicitatea și izolarea lui!