Decembrie ’89

Ziua de 21 decembrie 1989 m-a găsit în fața televizorului. După risipirea mitingului fatal, m-am adresat soției mele cu vorbele Conului Leonida: „Gătește-te degrab’, Mițule, și… hai și noi pe la revuluție”. Ne-am îmbrăcat, domnule, frumos și am luat-o pe jos pînă la teatru. În mijlocul mulțimii de la „Inter”, cînd elicopterele survolau piața, eu strigam cu înflăcărare : „Ceaușescu pe cer e ! Ceaușescu pe cer e!” Am lansat de asemenea cîteva lozinci în versuri, iar cei din preajmă le reluau entuziast în co : „Țața Leana și nea Nicu / Ne-au adus foamea și frigul” (la revoluție se mai admit și asonanțe), „Ceaușescu și-a lui ceată / N-or să scape de răsplată”… Un petec de hîrtie cu inscripția „Nu plecați acasă”, pe care nu l-am dat mai departe, fiind conștient de valoarea lui istorică, păstrează amintirea orelor de atunci. Este cel mai vechi și cel mai autentic certificat de revoluționar din România. Seara, pe la 8 și ceva, brîul de scutieri de la „Dalles” s-a rupt, spre a lăsa să treacă mașinile pompierilor. Nu m-am temut de jeturile de apă, ci doar de o posibilă busculadă, care i-ar fi făcut pe demonstranți să se calce în picioare. Din fericire, oamenii din zona unde mă aflam s-au retras ordonat pe treptele de la „Inter”, preluînd cu voioșie o lozincă strigată de mine : „Un pa-har cu aaa-pă / Pe ti-ran nu-l scaaa-pă!” Mi-am dat repede seama că pompierii nu-și făceau „datoria” cum trebuie : țevile nu erau orientate spre mulțime, ci mai curînd în jos, spre rigola trotuarului, sau drept înainte, unde nu se mai afla nimeni. Cîteva clipe mai tîrziu, pe mașinile roșii se urcaseră din mers ciorchini de tineri curajoși, care mînuiau țevile după plac, anulîndu-le orice efect psihologic sau fizic. Ostașii dinăuntru nu se sinchiseau de ei, ci îi lăsau să facă ce vor. Am asistat astfel, în seara de 21, la un moment anticipativ al fraternizării armatei cu revoluția. În ziua de 22 decembrie am plecat de acasă pe la 10, luînd-o pe jos prin mulți – mea revărsată. În dreptul Ministeru – lui Agriculturii, m-am văzut și am stat de vorbă cu Ion Bogdan Lefter. Ceva mai încolo, m-am întîlnit cu Ion Dia – conescu și am aler – gat împreună spre Piața Palatului, de unde ni se părea că răsună glasul unor megafoane. Mi-am pierdut în îmbul – zeală colegul de la catedra de limba română și m-am statornicit apoi în preajma fîntînilor arteziene, martor avid al istoriei în desfășurare. La un moment dat, cîteva elicoptere au survolat zona, iscînd o albă ninsoare de fluturi. Pe cei căzuți în apropiere se puteau citi îndemnuri ca acestea: „Cetățeni! Tineri și tinere ! Nu distrugeți bunurile făurite cu atîta trudă. Alegeți-vă reprezentanții spre a discuta civilizat, muncitorește, problemele pe care le revendicați.” (De secvența finală sînt absolut sigur, pentru că suavul ei ilogism – revendicarea unor probleme ! – mi-a întipărit-o perfect în memorie.) Alt text se adresa femeilor și mamelor: „Duceți-vă acasă ! De ce să nu aveți un Crăciun liniștit?” Regimul în agonie admitea, pentru prima și ultima oară, că există o sărbătoare numită Crăciun și că e bine s-o petrecem în liniște. Dar iată, mult mai arătos decît primele, un elicopter cu stemă pe fuselaj trece deasupra pieței și aterizează pe acoperișul CC-ului. A urmat, peste cîteva minute, un episod grotesc și incredibil. Deși îi sosise „mașina salvării”, dictatorul nu s-a îndurat să plece înainte de a mai ieși o dată în balcon și de a încerca să se adreseze mulțimii. Mă uitam la el frecîndu-mă la ochi: era numai în talie, cu cravata strîmbă, cu părul răvășit; în mîna dreaptă – o portavoce. N-a izbutit să spună nimic, pentru că nimeni nu mai voia să-l asculte. L-au huiduit copios, aruncînd în el cu bețe de la fostele steaguri roșii. S-a răsucit pe călcîie și a plecat în grabă, flancat de alți vreo șase inși. Puțin mai tîrziu, elicopterul a decolat. Tinerii pătrunseseră deja în clădire și azvîrleau pe ferestre tot ce le cădea în mînă : portrete ale fugarului, panouri, volume… Am început să strig frenetic: „Opere complete! Opere complete!” Un bătrîn aflat lîngă mine m-a dojenit cu superioritate: „Fii serios, domnule! E o maculatură!” Nu dispunem întotdeauna de ascultători avizați. ` n dimineața lui 23 decembrie am fost convocați telefonic la facultate, să ne dăm și noi cu revoluția. La ora sosirii mele, n-am găsit decît vreo 4-5 colegi, cu care m-am așternut la vorbă în sala secretariatului. Tăifăsuiam deja de vreo jumătate de ceas, cînd unul dintre noi a observat că, de pe peretele opus ușii de intrare, ne privea tandru portretul lui nea Nicu! Liviu Papadima s-a urcat iute pe o masă, ca să dea tabloul jos. Dar eu, înfierbîntat de tumultul acelor zile, n-am mai avut răbdare : am înhățat o scrumieră și am azvîrlit-o în tablou. Liviu s-a ferit la timp, evitînd riscul de a fi tăiat de cioburi. În fine, tabloul a fost coborît. Surpriză : de sub portretul „la zi” al dictatorului (cel despre care se spunea că are blacheuri pe cravată) a ieșit la iveală precedentul: poza „trois quarts”, denumită la vremea ei „Ceaușescu într-o ureche”. În aceeași zi, spre ora prînzului, am redactat, împreună cu profesorul Paul Cornea, un mesaj din partea Facultății de Filologie, iar apoi am plecat singur spre Televiziune, ca să predau textul celor apți să-l transmită publicului. Dar la stația de metrou unde am coborît nu mi s-a permis să ies la suprafață, căci afară era prăpădenie : se trăgea de mama focului. Faptul s-a repetat a doua zi, și tot astfel în a treia. Întorcîndu-mă dezamăgit în centru după trei tentative eșuate (eram deja pe 25 decembrie), m-am îndreptat spre Piața Palatului, unde am ajuns la ora 1530. Era un moment de acalmie. În preajma Bibliotecii Centrale, cu acoperișul distrus de confruntările recente, o sumedenie de tineri adăstau… nu știu ce. În fața clădirii, ordonate pe o linie curbă, staționau nenumărate tancuri, tunuri, TAB-uri etc. Și deodată, pe neașteptate, s-a dezlănțuit focul. Cu reflexele dobîndite în armată, mă arunc la pămînt. Dar observ, după cîteva clipe, că cei din jur stau calmi în picioare și urmăresc schimbul de focuri ca la un film de Sergiu Nicolaescu. Revin așadar la poziția verticală și aud comentariile celor din jur : „Ăștia sînt ai noștri… Ăia sînt ai lor….” Cum îi deosebiți ? întreb eu pe un tînăr de lîngă mine. „După sunet. Ale noastre fac «bum-bum », ale lor «piu-piu ».” „Ale lor” erau instalate la mansarda palatului regal și, la fiecare „piu-piu”, se observa flama de la gura țevii. Dar efectul era cu desăvîrșire nul: nicio zgîrietură pe edificiul din spatele nostru, niciun rănit din rîndul asistenței. În schimb, tunurile și tancurile „noastre” trăgeau pe bune și, la fiecare „bum-bum” al lor, se vedea cum cad bucăți de travertin de pe fațada palatului regal. M-am întrebat atunci de ce niciun ofițer dintre aceia care comandau focul nu trimite o grupă de ostași spre a-i înlătura pe falșii trăgători de la mansarda palatului regal. Întrebare stupidă: fiecare parte își juca rolul, conform scenariului prestabilit. Dacă o singură armă de la palatul regal ar fi tras cu adevărat, ar fi rezultat o baie de sînge. N-a curs nicio picătură. Am fost astfel martorul unui episod atipic al vastei diversiuni militare care, în alte locuri, a produs numeroase victime. Am părăsit, dezgustat, piața după o jumătate de oră; înscenarea la care asistasem era prea vădită, prea stîngace, prea copilăroasă. Organizatorii circului meritau o înjurătură zdravănă. Din păcate, în acest registru, n-am promptitudine și nici repertoriu. Peste cîteva luni, stînd de vorbă cu un general de artilerie și povestindu-i cele de mai sus, interlocutorul meu a replicat: „Niciodată nu se poate ști dacă, într-un grup de simulatoare, nu există și o armă adevărată.” M-am lămurit pe loc că omul cu epoleți aurii era perfect avizat asupra mecanismelor diversiunii și mă credea pe mine mai naiv decît sînt. O concluzie paradoxală este că, și după arestarea lui Ceaușescu, noile victime îi reveneau tot lui. Pentru că ordinele date de el armatei mînjiseră de sînge mîinile multor ofițeri de rang înalt, iar spălarea lor nu se încheiase încă. A-i incrimina așadar pe securiști este, cred, ilogic. Căci securiștii știuseră primii că Ceaușescu e condamnat și nu aveau niciun interes să apere o cauză pierdută.