Căposul mistic

E o regulă dra ­conică aceea că nu ți se deschid ochii asupra vieții decît pe muchie de cuțit. E precum o cădere în gol cînd, înnebunit că te duci la fund, o mînă te prinde de ceafă, trăgîndu-te în sus. Din acel moment imboldul de a șovăi în privința sensului dispare, căci acum știi că totul a avut o noimă și că întîmplarea, vorbă perfidă, e un pretext menit a-i scuza pe cei proști. E o predestinare în toate, cum la fel e o preștiință pe care, purtînd-o în tine din naștere, o dezvălui numai cînd rațiunea ți se dovedește neputincioasă. Și atunci intuiești că, pînă la iminența colapsului, viața ți-a fost o pregătire în vederea clipei cruciale, cea cînd, prăbușindu-te în deznădejde, cineva te-a oprit din cădere, umplîndu-te cu o recunoștință vecină cu evlavia.

Acesta e cazul lui Alexandru Mironescu din Admirabila tăcere, jurnalul pe care l-a ținut la sfîrșitul anilor 1960. Închisoarea (între 1958 și 1963) l-a copt pentru marea trezire, un soi de iluminare sub imperiul căreia subtilitățile filosofiei, tropii literaturii și adevărurile științei i s-au dovedit a fi apă de ploaie, simple ifose scrobite pentru uzul minților păgîne. În locul lor, cu o evidență izbitoare, adevărul lui Hristos i-a cotropit mintea, scuturîndu-l de îndoieli. O întoarcere pe dos echivalînd cu o răsturnare de optică. Pînă atunci trăise normal, sub rutina unei erudiții de intelectual serios, dar după închisoare avea să trăiască anormal, sub apăsarea unei tensiuni de ordin credincios. Nici pînă atunci nu fusese un întors de la Dumnezeu, dimpotrivă, încă din anii interbelici practica rugăciunea inimii, dar temnița avea să-l împingă spre coptura finală: un intelectual atins de nebunia întru Hristos.

Pe dinafară nimic din înfățișarea insului surîzător nu se schimbase, dar pe dinlăuntru răsturnarea fusese drastică, Mironescu suferind o radicală schimbare de concepție, cu dobîndirea unei viziuni sucite, pe care nici un om cu scaun la cap nu ar fi acceptat-o. Numai că cine e creștin nu e om cu scaun la cap, ci ființă cu mintea pusă pe cruce. Un asemenea ins nu poate găsi înțelegere decît din partea celor care se mișcă pe aceeași orbită de duh. Altminteri, judecat cu ochiul omului de lume, Mironescu face figura unui căpos atins de scrînteala piezișă a patimii pentru Hristos. Admirabila tăcere nu e un jurnal menit unei lecturi estetice, Mironescu fiind primul care își neagă statutul de scriitor, dorința lui fiind de a depune mărturie asupra unei trăiri căreia, cu un clișeu anost, îi spunem „experiență spirituală”. Căposul nu are fumuri de belfer artistic, ci convingeri de apucat mistic.

Trăsăturile acestui căpos mistic, așa cum reiese din jurnal, sînt în număr de patru. Ele nu sînt nuanțe teoretice, ci certitudini sufletești. Nu sînt distincții conceptuale, ci sedimente de spirit. Prima însușire, de departe cea mai importantă, este că Hristos e o prezență al cărei spirit Mironescu îl simte în mod concret, de fiecare dată cînd se roagă. Fără această prezență, creștinismul ar fi în ochii lui o doctrină calpă, un vraf de dogme răposate prin a căror literă ar sufla vîntul superstițiilor. Zeul, adică Hristos, nu aparține trecutului, ci este persoană vie, trezindu-se în conștiință sub înrîurirea rugăciunii. Fără această deșteptare, Mironescu ar fi un căldicel din stirpea celor care, mormăind acatiste, se complac în huzur urban. „Toți cei care vor să-și apere pielea și căldicelul lor confort sînt sortiți lichidării, cum dovedește nu numai istoria în general, dar chiar istoria pe care am trăit-o în veacul acesta.” (p. 94).

A două însușire e că cine îl „miroase” pe zeu întrezărește sensul vieții în chiar dorința de a-i resimți cît mai des prezența. Trăiești ca să te hrănești din zeu. Pentru un astfel de ins, împrejurările în care se află, lucrurile de care dispune, oamenii cu care se întîlnește alcătuiesc un decor facultativ, de însemnătate secundară. Importantă e doar dospirea de duh în fermentul rugăciunii, în timp ce decorul de care se înconjoară e minor. Urmarea e o detașare circumspectă față de rolul împrejurărilor, ba chiar o mefiență secretă față de puterile omului. Nimic nu se petrece fără îngăduința Domnului, nici desfătările lumii și nici cruzimile ei. E în toate o curgere cu țintă știută, apocalipsa, dar culmea este că viziunea aceasta, în loc să-l facă pe Mironescu să-și smulgă părul din cap, îl îmbărbătează prin gîndul că propteaua divină îi poartă de grijă. Cineva îl împiedică să cadă, și acela nu e nici Diavolul și nici Zarathustra, ci Paracletul. „Trăim o epocă grea, teribil de grea, dar și de o supremă grandoare care dezvăluie în necontenite străfulgerări cutremurătoarea structură apocaliptică a istoriei omenești.” (p. 94).

Și astfel ajungem la cea de-a treia trăsătură, și anume convingerea că istoria, în punctele de răscruce, nu e făcută de oameni, ci de providență. Mai mult, cine afirmă că și-a croit soarta cu propriile mîini, aflîndu-se la cîrma ei de la un cap la altul, e un mameluc vanitos atins de morb egolatru. În realitate, o voce irațională, echivalînd cu o precunoaștere înnăscută, ne ghidează zilele după temeiuri cu neputință de lămurit. „Există o cunoaștere premergătoare, o cunoaștere mai înainte de cunoaștere, o tainică legătură între ceea ce există și ceea ce vine pe lume? Eu cred că da și deseori îmi apare în fața ochilor imaginea puiului ieșit din ou care știe și a știut de la început ce trebuie să facă, a nou-născutului și a sfîntului care îl caută, îl află și se hrănește cu Dumnezeu.” (p.333). Acestea nu sînt vorbe luate din cărți, ci mărturii ivite dintr-un ferment irațional, căruia nu-i poți adăuga argumente logice. Îl simți pe zeu sau nu, tertium non datur.

A patra trăsătură e credința lui Mironescu în copca de taină pe care ne ducem zilele, în acea pînză de mister care ne învăluie de dimineață pînă seara, dar pe care nu o percepem decît arareori, și de obicei numai atunci cînd sîntem mușcați de suferință. Cine nu intuiește substratul de mister al vieții e osîndit să facă filosofie snoabă, acrobație de concepte postișe, plutire silnică peste un neant al cărui gol nu-l poate acoperi. Nimic nu i se pare lui Mironescu mai deplorabil decît un umanism fără credință, un soi de filantropie ipocrită în al cărei centru, după ce l-a izgonit pe Domnul, mogîldeața de om se zbuciumă tiranic.

În jurnal, cercul apropiaților e restrîns: arhitecții Marcu Anghel și Constantin Joja, mitropolitul Tit Simedrea, călugărul Benedict Ghiuș, logicianul Ion Petrovici, teologul Nichifor Crainic sau prietenul Ștefan Todirașcu. Epoca e sumbră: autoritățile nu-i eliberează pașaport pentru Occident, aprozarele sînt goale, cenzura îl împiedică să publice vreun rînd. Sînt două detalii care ridică cititorului sprîncenele a mirare. Mai întîi e uimitor cîtă căldură pune autorul în evocarea Poemelor filocalice, mostre seci de supunere oarbă la tiparul dogmei, pe care Mironescu le scrisese înaintea jurnalului. Pentru cine le-a citit, poemele nu au nimic estetic în literă, ele fiind mai degrabă librete de trebuință pentru cîntecul de strană. Le citești cum ai intona chiraleisele unui călugăr în a cărui minte fidelitatea față de tradiție înăbușă dorința expresiei frumoase. Poezii mai goale de pecete personală cu greu îți poți închipui, ele putînd fi scrise de oricine posedă vocabularul creștin, și totuși Mironescu vede în ele semnul unei mari inspirații divine. „Cele mai multe au venit ca un dar, aproape în forma în care au și rămas, ca un fapt a cărui autenticitate am înțeles s-o păstrez.” (p. 143). Inspirate sau nu, poemele lui Mironescu sînt oricum, dar nu poetice, ele fiind întruchiparea tonului impersonal, un soi de dicteu în cursul căruia autorul nu face decît să transcrie ce primește de sus. Afecțiunea cu care scrie despe ele aduce cu o stranie duioșie de sine, amănunt neașteptat la un ins atît de despuiat de orgoliu precum Mironescu.

Al doilea detaliu e atenția obsesivă pe care o acordă evenimentelor din epocă, cu urmărirea încordată a invaziei Cehoslovaciei, a conflictului ruso-chinez, a aselenizării, a alegerii lui Nixon, a războiului confesional din Irlanda, a conflictului israeliano-egiptean, a revoltei studențești din Paris. Pentru un om lăuntric, a cărui aderență la contextul istoric te-ai fi așteptat să fie minim, pofta cu care comentează episoade efemere, care astăzi par iremediabil datate, trădează o curiozitate bizară, care nu se împacă cu convingerea că, în momentele de răscruce, istoria nu o fac oamenii, ci suceala proniei.

Cui are înclinație pentru felia nevăzută a stropilor de credință, jurnalul lui Mironescu i se va părea o delicatesă la care va reveni spre a-și spori agheasma lăuntrică a fibrei credincioase. Cine nu are înclinație va parcurge placid o seamă de meditații cărora nu le va găsi nici un farmec, dovadă că, pentru comunicare, două ființe trebuie să împărtășească aceleași premise. Alexandru Mironescu nu poate fi gustat decît de cei înrudiți cu el.