Scriitori israelieni de limbă română

Sub aparența unui roman „de familie”, Sergiu Brandea face în Rădăcini suspendate (Editura 24: ore, 2019) o radiografie complexă a epocii postbelice, fixată în Bîrladul anilor ’50 și în realitățile israeliene din Tel Aviv-ul de azi; desfășura tă pe cîteva planuri narative atent urmărite și conduse de prozator, narațiunea pivotează în jurul vieții unui personaj, Ițhak-Iohanan Rozner și al „familiilor” sale, aceea de la Bîrlad și, apoi, familia din Is rael, legătura, singura și cea mai solidă, fiind mama care, iată, își însoțește fiul în cea de-a doua sa „viață”. Istoria existenței protagonistului începe în Bîrladul copilăriei și adolescenței, crește într-o epocă problematică, urmărind un destin sinuos – gazetar cu o înzestrare precară, prozator de ocazie, dar care, cu o „origine sănătoasă” e trimis la Școala de Literatură din București pentru a deveni scriitor comunist, revine în Bîrlad, trece prin tot felul de funcții obscure (la ziarul local, apoi, la stația de radio și la bibliotecă) pentru a sfîrși mașinist la Teatrul „V.I. Popa”, trăiește intens o poveste de dragoste cu actrița Ada Cojocaru care îl părăsește pentru a se transfera la teatrul din Piatra Neamț, iar Ițhak face „alya”, emigrează în Israel pentru a se naște din nou, cum spune, începînd o altă viață, suspendînd toate rădăcinile bîrlădene, îngropînd definitiv povestea de dragoste care, însă, îl va urmări și aici.

Sergiu Brandea apelează la un pro cedeu ingenios pentru a uni planurile narative ale romanului; în fluxul acestuia, autorul introduce ceea ce aș numi cartea din carte, segmentul de „biografie românească” fiind consemnat într-un jur nal intim din care, în momente bine alese, se transcriu așa-zisele Fragmente din însemnările lui Ițhak-Iohanan Rozner, romanul primind în acest fel, un spor de verosi militate; aici, pactul romanesc, ficțional în esența sa e dublat de unul autobiografic, al adevărului. Cele două texte – romanul și jurnalul din corpul acestuia – figurează „doi” Ițhak; iată: „Am decis. Am constatat că noile mele preocupări mi-au limpezit mintea și în primul rînd mi-au trezit dorința să pun capăt de acum înainte la tot ce-a fost«galițian» (trad. Din afara Israelului) în gîndurile și obiceiurile mele. Vreau să devin israelian în vorbă și simțiri. Nu am uitat-o încă pe Ada, dar o voi uita, iubirea ei rămîne o amintire care merge cu mine în mormînt. Acum voi ucide în mine tot ce a fost trecut, «galițian». Mă voi considera ca un nou născut care, ajuns în chibuț, învață să umble, să vorbească, să se poarte după principii noi de viață și cred că voi reuși. Ițhak-Iohanan a murit, un nou Ițhak s-a născut în chibuț, care crește ca-n povești, o zi poate fi o lună sau un an. Cînd voi termina ulpanul sper să ajung la maturitate, evreul Ițhak în țara lui. Acest lucru nu-i totul dar pune capăt acestor însemnări”; evreul Ițhak din Bîrlad și evreul Ițhak din chibuțul Merhavia din Israel – acestea sînt cele două „fețe” și, în fond, cele două destine ale protagonistului. Jurnalul lui Ițhak e o acoladă care deschide o continuare la romanul Strîmba, tipărit de Sergiu Brandea în urmă cu cîțiva ani, prin care auto rul finisează radiografia epocii, cu analiza atentă, pertinentă, a societății românești din primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial: mișcările sioniste interzise de bolșevici, felul cum se re crutau „scriitori” la celebra, de tristă amintire, Școală de Literatură și informatorii securității, în relația tensionată dintre Ițhak și „tovarășul” Palade, epurarea bibliotecilor publice, viața într-un cămin pentru copii oropsiți, cum se făceau excluderile din U.T.M. ale celor care își depuneau actele pentru a emigra în Israel, în „statul imperialist”, umilințele fără sfîrșit de la vamă, sus piciunile și atmosfera de clandestinitate în care erau obligați să trăiască evreii etc.; jurnalul lui Ițhak restituie o epocă și dimensiunea „lirică” a unei frumoase, dar tragice povești de dragoste cu actrița Ada Cojocaru: în acel timp, legătura dintre un evreu și o româncă era una „primejdioasă”.

Dacă jurnalul fixează „prima via ță” a personajului, în Bîrladul sfîșiat, ca întreaga societate, de seisme sociale și antisemite, în „obsedantul deceniu”, cum îi spunea Marin Preda, romanul completează analiza condiției umane, în principal, prin structurarea unor tipologii urmărite în problematica densă a cuplului și familiei, narațiunea adunînd, precum un fluviu afluenții săi, alte planuri epice. Sînt, mai întîi, personajele ca re își caută rădăcinile: Sigal Rozner care citește jurnalul tatălui său cu această țintă, a cunoașterii propriilor rădăcini („Numai că vine o vreme cînd vrem să ne cunoaștem «rădăcinile», să știm cine ne-au fost strămoșii și atunci începem să punem întrebări, întrebări legitime, nu se poate trece cu buretele peste zeci de ani din viață, tocmai copilăria și tinerețea părinților”, spune Sigal) și Sorin Cojocaru, un inginer român venit pe șantierele de construcții din Tel Aviv pentru a cîștiga mai bine și mai repede, dar și pentru a-și afla „tatăl natural” despre care bănuie că este evreu și locu iește aici: prin Sorin Cojocaru și echipa sa, prozatorul realizează profilul psihologic al muncitorului român plecat „în străinătate”, la muncă, după 1990. Apoi sînt oamenii care își replantează rădăcinile în Israel, Ițhak-Iohanan Rozner, Meni de la firma „Isracom” și doctorul Marcel Sulițeanu, tot din Bîrlad. În sfîrșit, Sergiu Brandea abordează tematica familiei de repatriați (Rozner, Suzi și Michael Goldștein), prima generație venind din România, vorbind doar idiș, cu dificultățile acomodării, ale integrării, dar și cu speranțele întregi ale începerii unei noi vieți cu suma intactă a virtualităților sale. Ca și alți prozatori israelieni de limbă română, Sergiu Brandea nu se ferește să exploreze problematica sensibilă a cuplului „mixt”: în Bîrlad, Ițhak Rozner și Ada Cojocaru, la Tel Aviv, Sigal Rozner și Sorin Cojocaru, în intoleranța izvorîtă din respectul necondiționat al tradiției („să știi că eu mă omor”, avertizea ză mama pe fiul angajat în povestea de dragoste cu „șicsa” Ada, o fată care nu e de religie mozaică), dar, altfel în Israelul de azi, într-o atmosferă relaxată, de toleranță, „păcatul” nemaifiind sancționat atît de drastic într-o familie cu vederi „moderate”. Fin psiholog, prozatorul urmărește fluxul sentimentelor, „intriga” lor în dinamica unor cupluri erotice (Leea Rozner și Marcel Sulițeanu, So rin, venit să lucreze în Israel și Cornelia, iubita rămasă acasă, în nostalgia și patima exprimate în acroșante scrisori de dragoste, Țila și Moți, Sigal și Ariel), împlinind astfel structura complexă a cărții.

Sergiu Brandea are știința construc ției, a arhitecturii romanești, excelînd prin arta portretului, sugerînd în trăsăturile chipului destinul protagonistului („Sorin era un bărbat înalt, cred că se apropia de un metru nouăzeci de centimetri. Era robust cu un spate larg, dar nu era gras. Avea fața cam triunghiulară cu o frunte lată «baza triunghiului», ochii aveau culoarea unui albastru metalic, mari, adînciți în orbite cu sprîncene care subliniau adîncimea, iar la partea opusă bazei triunghiului, adică a frunții, unghiul dispărea făcînd loc unei linii drepte, nu ovale. În bărbie, în partea de jos, la mijloc, se forma o adîncitură verticală. Părul era blond-șaten și bogat. Buzele cam groase, dar proporționale pentru fața lui. Singurul lucru mai nepotrivit pe această față era nasul. Puțin cam mare și gros la bază, adică lat, dar nu-i strica figura. Îți dădea impresia unui bărbat solid, puternic și frumos”; „Leea era o fată înaltă, cred că avea ceva mai puțin de un metru și optzeci de centimetri, suplă, un corp atletic obținut cu ore de gimnastică făcute în timpul liceului și al armatei, dar ceea ce se remarca în special era feminitatea, gingășia. Avea un bust frumos și bazinul care atrăgea privirile, probabil că era foarte aproape de dimensiunile ideale, 90-60-90, picioa ­rele lungi, care o făceau pe maică-sa să-i spună că nu au sfîrșit”): portretele din Rădăcini suspendate sînt proiective, susținînd „intriga”, oferindu-i dezvoltări, uneori, surprinzătoare. Descrierile prozatorului sînt, deopotrivă, ornamentale și semnificative în ordinea fluxului narativ; Sergiu Brandea arată o remarcabilă forță de prezentificare a peisajului. Astfel, cine n-a vizitat Tel Aviv o poate face citind Rădăcini suspendate, unde autorul nu oferă doar „ilustrate”, ci descrieri în care se cuprinde ceea ce se numește culoarea locală, foșnetul ascuns al Orientului și al civilizațiilor care se intersectează pe străzile, în piețele și pe țărmul Mării Mediterane; Sergiu Brandea e un „ghid” calificat prin Israel, pe fale zele mării, la cetatea „Masada” de la Marea Moartă, în Herzliya, cu detalii de finețe (o nuntă israeliană, un restaurant franțuzesc, un atentat sîngeros comis de arabi, strada „Mahalat Binyamin” și comparațiile cu Lipscani și Gabroveni din București, „shukul” din Tel Aviv și piețele bucureștene etc.). În aceeași măsură, jurnalul protagonistului restituie o adevărată monografie a Bîrladului, dar și fermecătoare descrieri ale unor repere de pe calea urmată de emigranții care se repatriază (Neapole, Atena, Pireu). În sfîrșit, romanul are și o apăsată dimensiune lirică, personajele definindu-se și prin raportare la peisajul de identificare care, în Rădăcini suspendate e marea; Sorin și Sigal, mai ales, se regăsesc într-o relație acroșantă cu întinderile de apă și cu valurile care lovesc piatra de la Yaffo, îndemnînd personajul „să viseze cu ochii deschiși”: iată spectacolul unui apus de soare pe faleza de la Yaffo: „La orizont strălucea puternic un glob de foc roș-gălbui, amintind de desenele acelea pentru copii în care omul era reprezentat ca două cercuri, unul mai mic care reprezenta capul, așezat peste un cerc mai mare, corpul, din care se coborau două linii, picioarele. Soarele se scu fundase deja parțial în apă, nu i se mai vedeau «picioarele», doar razele din ochii «omului» trimiteau săgeți disperate refuzînd să se înece în apa albastră, lăptoasă din cauza ceții ce acoperea parțial monstrul de foc care se retrăgea spre adînc. În depărtare, marea se arăta nemișcată”.

Rădăcini suspendate e un „roman de familie” și o radiografie exactă a condiției umane de aici și acum.