Theatron politikon

1. Galateea la Cotroceni

Oaspeţii lui Anatole France vorbeau într-o zi, cu admiraţie, despre domniile glorioase ale unor femei: Elisabeta a Angliei, Maria-Thereza, Ecaterina a II-a. Intervenind în discuţie, gazda a exclamat: „Iată încă o dovadă a superiorităţii bărbaţilor! Cum adică, maestre?! Nu înţelegem. Foarte simplu! Cînd pe tron se află o femeie, treburile sînt conduse de bărbaţi, iar cînd pe tron se află un bărbat, treburile sînt conduse de femei.” Las cititorilor libertatea de a-l aproba sau nu pe Anatole France; paradoxul, oricum, rămîne savuros.

Literatura română modernă a zăbovit în cîteva rînduri asupra implicării femeilor în politică. În studiul său despre Psihologia feminină în teatrul nostru, E. Lovinescu le definea pe Vidra şi pe Doamna Clara, în succesiunea Chiajnei, ca un fel de mulier impotens (femeie trufaşă şi crudă), cu sensul dat expresiei de Tacit cînd o zugrăvea pe apriga Livia. Pe urmele criticului menţionat va păşi iniţial şi G. Călinescu, vorbind în Istoria sa despre „firea ambiţioasă şi bărbătoasă” a Chiajnei şi despre „figura de femeie bărbătoasă a Vidrei”. Mai tîrziu însă, în Domina bona, se va despărţi neted de precursorul său : „Teoria lui Lovinescu că femeile literaturii noastre sînt virilizate e total falsă. Aceste femei sînt dimpotrivă prea feminine, aduse la momentul instinctual.” Criticul împărtăşea acum concepţia lui Weininger, potrivit căreia orice individ ilustrează o proporţie specifică între vir şi femina.

Lipsa drepturilor politice n-a exclus, în prima jumătate a secolului trecut, un anume rol al femeilor române în adoptarea marilor decizii. Fără injoncţiunile reginei Maria, nu putem şti dacă regele Ferdinand s-ar fi raliat sau nu Antantei. Cu atît mai puţin, nu ştim cum a influenţat Elena Lupescu opţiunile lui Carol al II-lea; ştim în schimb cu certitudine că i-a alterat sensibil imaginea. Începînd din 1946, femeile capătă dreptul de vot şi unele dintre ele intră în parlament, dar nu ocupă poziţii semnificative pînă la asumarea de către Ana Pauker a funcţiei de ministru de Externe, la data respectivă o premieră mondială. În perioada comunistă, mult trîmbiţata „promovare a femeilor” va împinge pe scena publică un lung cortegiu de figuri şterse, dacă nu de-a dreptul hilare: Lina Ciobanu, Ana Mureşan, Suzana Gîdea (aceasta intrată în folclor ca personaj de anecdote)… Mai semnificativă rămîne ascensiunea fabuloasă a Elenei Ceauşescu, a cărei influenţă asupra soţului său a sporit adesea absurditatea sau cruzimea unor măsuri, cum ar fi – de pildă – demolarea de biserici. Din ordinul ei personal au fost distruse lăcaşuri istorice ca Sfînta Vineri sau Sfîntul Spiridon-Vechi. Titulara „cabinetului 2”, sedusă de exemplul Isabellei Perón, visa să-i succeadă lui Ceauşescu după moartea naturală a acestuia. Istoria, după cum ştim, a orînduit lucrurile altfel.

Revoluţia din ‘89 părea să deschidă femeilor calea afirmării neîngrădite, pe măsura propriilor aspirații și competențe. Faptul s-a și întîmplat în multe domenii, dar mai puțin sau deloc în sfera politică. Ajunse în funcții ministeriale sau chiar șefe de partid, femeile se prăbușesc după scurtă vreme, lăsînd în urma lor dezamăgire și haos. Un singur exemplu mi se pare îndestulător: patru mandate la Ministerul Educației, ocupate succesiv de aceeași persoană și soldate invariabil cu grave eșecuri. Acum e la ordinea zilei candidatura unei femei la fotoliul prezidențial. Revenim la G. Călinescu și la Domina bona, unde criticul enumeră situațiile tipice pe care le-a ilustrat literatura universală. „În erotică ele sînt aproximativ acestea : cazul Paris – Ahile – Elena : expediția primitivă pentru o femeie; cazul Dante – Beatrice : cultul pentru o femeie – simbol; cazul Petrarca – Laura : devotament platonic pentru o femeie; cazul Romeo și Julieta : dragostea juvenilă incoercibilă.“ În lista criticului sesizăm o lacună : cazul Pygmalion – Galateea – însuflețirea femeii de către bărbat, altfel spus modelarea ei. Și tocmai aceasta este specia în care intră candidatura femeii – premier. Pygmalion, din păcate, se află acum la pușcărie, ceea ce n-o oprește pe Galateea să aspire la funcția supremă în stat. Campania debutînd sub asemenea auspicii, cetățenii știu la ce să se aștepte și vor vota în cunoștință de cauză.

2. Palatul cu bucluc

Simpaticul și talentatul Mircea Diaconu vrea să candideze la președinție, dar nu concepe, în caz de succes, să-și desfășoare activitatea la Cotroceni. Motivul ? Palatul respectiv a fost inițial reședință regală, așadar a te instala acolo ar însemna o uzurpare a tradițiilor monarhice. (În realitate, numai corpul vechi al palatului, adăpostind acum Muzeul Cotroceni, datează din epoca regalității. Aripile ocupate de instituția prezidențială au fost construite în anii ’80 și reprezintă 4/7 din ansamblu.) Prin proclamarea intenției menționate, Mircea Diaconu se crede original. Îl informez, cu regret, că nu e. Un ilustru precursor, în 1992, a inspirat următorul articol, intitulat Fast auster:

Animat de o lăudabilă grijă pentru cruțarea banului public, un candidat la președinție declară: «În niciun caz nu voi locui la Cotroceni. Poate într-un bloc mai mic.» Ideea merită toată atenția și sugerează dezvoltări adecvate. Întrucît nici actualul șef al statului nu locuiește la Cotroceni, înțelegem că virtualul lui succesor, purtător al ideii de schimbare, va folosi micul bloc atît ca reședință particulară, cît și ca loc de desfășurare a activităților sale publice. Ca urmare, portarul va îndeplini și funcția de șef al protocolului, iar administratorul pe aceea de secretar prezidențial. Conferințele de presă se vor ține în curtea interioară, în orele cînd e interzis bătutul covoarelor. Unul din spațiile comerciale de la parter va servi ca sală de recepții, iar celălalt, prevăzut cu două ieșiri, pentru primirea ambasadorilor. La vizitele șefilor de stat, garda de onoare cu muzică și drapel se va alinia pe aleea spre «Alimentara», măturată și stropită cu grijă. În spatele blocului se va construi un garaj din tablă ondulată, destinat a adăposti motocicleta prezidențială și motoretele escortei oficiale. Pe acoperiș se vor instala un punct de observare a entuziasmului popular și o platformă pentru elicoptere. Nu ne îndoim că experiența românească va oferi un prețios exemplu surorilor noastre de gintă latină și va produce efecte similare la Casa Albă, la Kremlin și la Vatican.”

(„Adevărul”, nr. 734, 24 august 1992)

Ați ghicit că era vorba de Emil Constantinescu, care a pierdut alegerile din 1992, dar le-a cîștigat în 1996, cînd n-a mai pomenit nimic despre reținerile lui față de palatul Cotroceni și a lucrat liniștit acolo pe toată durata mandatului său.

Ar fi acum momentul să-l întrebăm pe Mircea Diaconu: dacă nu la Cotroceni, atunci unde?! Întregul aparat al instituției prezidențiale are nevoie de un spațiu pe măsură. Obligațiile de protocol ale președinției pretind și ele un sediu arătos. Nu există în București, după știința mea, niciun edificiu disponibil care să răspundă acestor exigențe. Să ne apucăm a-l construi acum ar fi tardiv și costisitor. Așa încît, dragă Mircea Diaconu, refuzul tău de a te instala la Cotroceni devine sinonim cu o evadare din cursă. Sfatul meu amical este deci să dai uitării acest valoros punct programatic și să te mulțumești cu ceea ce avem. Oricum, măreția țelului urmărit merită, cred, un mic sacrificiu.