e un vis nu prea vechi, dar recurent și visat de mulți: acela de a nu te ocupa cu altceva pe lume decât cu scrierea de romane. De îndată ce romanul și-a câștigat individualitate proprie, făcând concurență speciilor din panoplia tradițională a retoricii (poezia, teatrul, oratoria), romancierii și-au dat seama că literatura lor se înscrie sub o altă zodie decât aceea a inspirației și că exercițiul romanului se poate transforma în meserie. Adică în preocupare exclusivă și acaparantă.
În secolul XX și în anii noștri sunt romancieri care trăiesc doar din scris – și uneori trăiesc foarte bine: au devenit legiune! Din păcate, cei ce au reușit performanța sunt, în general, autori de categoria a doua sau a treia; succesele de librărie le permit să se consacre doar scrisului. Dar până a se atinge acest prag, câtă istorie zbuciumată!
Înainte de a se ajunge la limanul fericit, mari scriitori din secolul al XIX-lea au trebuit să treacă prin faza umilitoare a scrisului-obligație, a scrisului-soluție de supraviețuire. Este adevărat că Balzac, de exemplu, și-a consacrat cea mai mare parte a existenței scrierii de romane, dar a făcut-o mai ales împins de nevoie, pentru a-și achita datoriile și pentru trăi decent. Este tot atât de adevărat că la fel s-a întâmplat și cu Dostoievski, din aceleași motive: un om sărac și genial a dat la iveală capodopere împins de nevoia achitării datoriilor.
Nu la o astfel de viață consacrată scrisului s-au gândit autorii de proză care visează „visul romancierului”: ei doresc doar să scrie după pofta inimii, să nu fie obligați de termene fixe și mai ales să nu aibă datorii financiare față de cineva. Romanul pe care astfel îl înmânează editorului să reprezinte un cadou făcut societății de către scriitor, cadou remunerat însă generos.
Coborând adânc în timp pentru a identifica cea dintâi atestare a „visului romancierului”, cred că am găsit-o în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Franța, în persoana unui prozator astăzi aproape uitat, a Abatelui Prévost (sub acest nume a intrat în istorie Antoine-François Prévost), autorul celebrului roman La vraie histoire du Chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut, pe scurt – Manon Lescaut, povestire emblematică pentru proza preromantică.
Era încă tânăr, abia trecuse de 30, când, în 1731, a publicat romanul ce avea să-i aducă celebritatea. Succesul neașteptat de mare și de durabil a schimbat viața junelui de familie bună, care fusese destinat de ai săi bisericii, dar care fugise de preoție pentru a deveni ofițer; urmărit de justiție, refugiat în Anglia și în Olanda, avea să descopere că veritabila sa vocație nu era nici altarul, nici cariera armelor, ci pur și simplu proza.
Succesul romanului Manon Lescaut a fost mult prea mare, dar din nefericire nu s-a repetat. Puțini știu că, animat de popularitatea obținută, încântat de formula narativă descoperită, Prévost s-a transformat cu toată convingerea în prozator de meserie. Între 1728, anul debutului său ca scriitor, și anul morții, 1763, acest om a publicat 59 de volume (da, cincizeci și nouă!), dintre care 17 romane, unele nu cu mult diferite ca valoare de Manon Lescaut. Pe lângă proză de ficțiune, a mai scris, în lungul șir al celor 59 de titluri, opere istorice, etnografice, de popularizare a științei etc.
Timp de câteva decenii, dar mai ales în ultimii 20 de ani de viață, autorul lui Manon Lescaut a avut o singură obsesie și n-a făcut din ea nici un secret: aceea de a trăi din scris, de a fi lăsat să compună în liniște volum după volum. Abatele ținea să precizeze: nu dorea onoruri, nu aspira la o viață de lux; ceea ce dorea din tot sufletul era să trăiască modest, eventual la limita sărăciei (moștenirea monahală l-a urmărit toată viața), însă fără a mai fi obligat să facă altceva decât să scrie.
Se poate spune că acest ideal de viață (cu totul bizar pentru secolul al XVIII-lea) i s-a împlinit: după numeroase conflicte cu cei din jur, societatea l-a lăsat până la urmă în pace pe prozatorul de succes, iar acesta a scris cu îndârjire și entuziasm, an de an, până la sfârșit. Și-o fi închipuit vreodată că prin exemplul lui a creat un model de scriitor ce va prolifera spontan în secolele următoare? Pare puțin probabil.
În anul 1763, când înceta din viață, situația lui Antoine-François Prévost era una dintre cele mai curioase: Manon Lescaut al său, răspândit în toată Europa, devenise carte de căpătâi pentru mii de iubitori ai literaturii; autorul romanului se stingea însă într-o indigență aproape totală, împăcat cu sine și cu ceilalți. Reușise să câștige un pariu formidabil: să imagineze și să traducă în viață condiția prozatorului de meserie.
Oare câți dintre romancierii contemporani, din țara noastră și din întreaga lume, n-ar trebui să închine un gând de recunoștință acestui îndepărtat și necunoscut strămoș?