În primul rând pentru că este încă un scriitor aproape necunoscut. Dominanta scrierilor sale filologice, lingvistice și istorice care i-au confirmat aura unui lingvist de talie europeană încă din timpul vieții, a umbrit oratorul, poetul și epistolierul Cipariu în care se cuprind idei de mare actualitate.
Ca și Eminescu, mai târziu, în publicistica sa cu caracter pedagogic, Timotei Cipariu vorbea de importanța formativă a învățământului, sau în limbaj eminescian, de „creșterea caracterului”. Aceasta este misiunea școalelor secundare, căci pentru a fi buni, a se ajuta unii pe alții – continua Eminescu – oamenii au nevoie de religie. Cu vreo două decenii înaintea lui, într-o cuvântare școlară, Timotei Cipariu, în termeni ce nu ocoleau epitetele tari, susținea aceeași idee: „Căci numai știința și religiunea vă pot arăta vouă adevărul și dreptatea ce nici odinioară nu se pot despărți de către olaltă. Iar fără de cunoștința adevărului, fără dreptate, fără temere de Dumnezeu, omul nu este om, ci numai brută, ca animalele cele necuvântătoare. Fără de lumina adevărului lumea nu este decât o peșteră înfiorătoare. Fără dreptate și virtute lumea nu este decât un staul de fiare sălbatice, iar fără frica de Dumnezeu, lumea ce ar putea fi alta decât un iad și omul alta decât un diavol întunecat?” ( Cuvântare rostită la începutul anului școlar 1859/1860).
Este un susținător al studiului limbilor clasice, latina și greaca, și pe vremea directoratului său la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, numărul de ore la aceste discipline era covârșitor față de celelalte obiecte, convins fiind că ele formează fundamentul civilizației europene. O argumentare recentă avem în cartea profesorului I. Funeriu, care prezintă o serie de „biografii lexicale” într-un captivant excurs etimologic ce demonstrează că o însușire corectă a limbii române depinde și de cunoașterea limbii latine, pe care un latinist și stilistician cunoscut, Gh. I. Tohăneanu, o numea „limba paternă”.
Într-o vreme , când instrucția și educația fetelor, erau „neglese”, adică neglijate, Timotei Cipariu arăta că în felul acesta educația școlară este incompletă: „Educațiunea acestui sex a fost neglesă, mai mult decât se poate scuza… Și cu toate acestea cine sunt întâii învățători ai tinerilor rami, care ni-i trimite providența dumnezeiască în sânul familiilor, mângâierea și desfătarea vieții sociale? Neîndoit în prima linie sexul femeiesc, iar cel bărbătesc numai în linia a doua”. (Cuvântare rostită la 16 august 1869 cu ocazia examenului care a avut loc la Școala de Fete din Blaj).
Este actual și prin dragostea și pasiunea pentru studiul limbii române, așa cum dovedesc Gramaticile sale (Analitica și Sintetica), premiate de Academia Română, sau „vestigiile”, documentele și scrierile din trecutul îndepărtat al limbii române, publicate și comentate în revista sa „Arhiv pentru filologie și istorie”, (1867), prima revistă de specialitate din cultura română, dar mai ales prin frumosul imn-legământ închinat limbii materne, care concurează și întrece multe din odele închinate limbii române. A fost reeditată de curând o carte fundamentală pentru istoria poporului român, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, de Gheorghe I. Brătianu în care se arată că începând din secolele XV-XVI – istoria rămâne „un miracol sau mai degrabă o suită de miracole”. Între aceste miracole este și supraviețuirea victorioasă a limbii române: „Însă din toate aceste ruine providența ne-a consemnat încă în aceste dureri cumplite un tezaur neprețuit, care nu ni l-au putut răpi nice sabia învingătorului, nice cruzimea tiranului ce domnea pe corpurile noastre, nice puterea fizică, nice politica infernală – un tezaur născut ca noi de la țâțele maicii noastre , dulce ca sărutările măicuțelor când ne aplecau la sânul lor! – tezaur mai scump decât viața; tezaur care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva cu puterea au cu înșelăciunea, au cu momele să ni-l răpească din mâinile noastre – atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm la părinții noștri cu acea mângâiere, că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am fi demni a ne numi fiii lor: limba românească”. (Cuvântare ținută cu ocazia inaugurării și deschiderii Asociațiunii Transilvane pentru Înaintarea Literaturii și Culturii Poporului Român, la 23octombrie 1861).
Actual mai este Cipariu și prin convingerea în puterea de viață a națiunii române: „De român, ca națiune zic, nu de român ca individ; că dacă au fost împrejurări când câte un biet de român au de foame, au de golătate, au de oarecare ambițiune, au de vreun alt calcul s-a depărtat de trupina națiunii sale și s-a înochiat ca un oliv domestic în oliv sălbatec, asta s-a putut întâmpla, poate că se va mai întâmpla și poate că chiar și în zilele noastre să vedem asemenea tâmplări; să-i lăsăm în numele lui Dumnezeu să-și caute fericirea și repausul inimii unde le place și unde sperează să le afle: ci românul ca națiune, pe carele 17 secole l-au strâmbat la pământ în adevăr, ci nu l-au rupt, nici nu l-au smuls din rădăcină, și de aci înainte să mai treacă și de 17 ori câte 17 secoli, tot român va rămânea, de s-ar duce cu miile înstrăinân- du-se… Asta ne e credința neclintită…” (ibidem).
cipariu vorbește în cuvântările rostite în cadrul Dietei transilvane despre imperativul înțelegerii și respectului între națiunile conlocuitoare din această țară frumoasă, cum numesc adeseori pașoptiștii blăjeni Transilvania, iar în cuvântările școlare este, de asemenea, etern actual prin ceea ce se cheamă pedagogia exemplului personal, care a fost o trăsătură definitorie a școlilor și a dascălilor Blajului. Și Cipariu argumentează în felul următor: dacă cereau punctualitate erau ei înșiși acești dascăli – punctuali; dacă recomandau studiul și lectura erau ei înșiși oameni cu biblioteci personale, consacrând zile și nopți studiului.
Am lăsat la urmă un argument, cred, și mai convingător: o aserțiune a regretatului critic literar Petru Poantă, care invitat la o evocare a lui Timotei Cipariu la Pănade, după 1990 , a spus că acest cărturar enciclopedic, în aceste vremuri bezmetice, de goană de cele mai multe ori necinstită după câștig material (și cita versul cunoscut și potrivit în acest context al lui Eminescu „Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”), rămâne un permanent memento al înțelepciunii rostite de bătrânul cronicar Miron Costin: „Biruit-au gândul!”
Aceste gânduri ne-au fost sugerate de cartea profesorului Nicolae Suciu, cu un titlu straniu De la Pănade la Zăpadia și înapoi, Editura Buna Vestire, Blaj, 2019. Nicolae Suciu este profesor de limba și literatura română în Dumbrăveni, jud. Sibiu, oraș al cărui liceu poartă numele lui Timotei Cipariu. L-am ascultat adeseori la adunările Astrei blăjene rostind alocuțiuni pe teme de istoria învățământului sau evocând pe marii înaintași, întemeietori ai Astrei. Titlul cărții în stranietatea lui are o legătură cu rândurile acestea despre Cipariu. Pănade este satul în care s-a născut marele învățat ardelean,iar Zăpadia este numele literar pe care îl atribuie satului, Ion Brad în romanul său Descoperirea familiei; traseul indicat în titlu sugerează o continuitate literară și un îndemn la lectura celor doi scriitori.