Spune nu, Eleni

Ateniană, cu studii în Elveția, Loukia Dervi (n.1972) a debutat în 2004 cu un volum de proză scurtă, urmat în 2009 de un microroman, Umbrele pe cer, iar în 2013 de romanul Group therapy. Cea mai recentă carte, Altundeva, spre nicăieri, apărută, ca și cele anterioare, la Editura „Melani“, are ca laitmotiv nevoia de evadare, de călătorie, de fugă – numitor comun pentru refugiat și emigrant. Cele 12 nuvele ale volumului au stârnit atenția criticilor, autoarea lor fiind considerată „o prozatoare foarte talentată“ (Thanasis Niarhos). Impresionează „modul sintetic în care îmbină forța expresivă a stilului cu tema capabilă să stârnească multiple sentimente. Într-adevăr, Loukia Dervi plutește în marea Istoriei contemporane, având tovarăși de călătorie eroi neînsemnați, cu viețile și grijile lor mărunte“ (Vivi Georgantopoulou). Maria Stasinopoulou remarcă „lupta celor două personaje principale“ ale nuvelei de mai jos, Stelios și Eleni, „pentru a-și păstra omenia“.

nu plângea, dar nici nu râdea prea des Eleni. Când se afla în lume, nu avea prea multe de spus. Făcuse o școală, fiică de muncitori, singură la părinți, de zece ani lucra ca ospătăriță, n-avea copii. Nu-și dădea seama când a ajuns la treizeci de ani, cum s-a măritat cu fiul unui instalator și cum de trei ani soțul ei nu mai avea de lucru în construcții, iar ea umbla de la o rotiserie la alta ca să scoată un ban să aibă demâncare amândoi. Acum, când se gândea, părea că toate se întâmplaseră deodată: pensionarea părinților ei, șomajul soțului, concedierea ei de la restaurantul unde lucra de mică. Noroc cu rotiseriile care răsăreau precum ciupercile după ploaie, tânără era, curajul nu-i lipsea, șchioapă sau cocoșată nu era.

Așa a curs viața ei un an până în 2011, când s-au închis și cele două rotiserii (la una reușise să-l angajeze pe soțul ei ca ucenic grataragiu), așa că trebuia s-o ia de la capăt cu căutatul de lucru.

În Germania să mergeți, acolo să vedeți bunăstare, le spuse într-o zi prietena și vecina lor, când stăteau de vorbă la o cafea.

Nu, sări soțul vecinei, mai bine în Olanda să vă duceți, acolo sunt acum șanse de lucru. Iar de veți avea un copilaș, există acolo și școli grecești, să-nvețe odrasla voastră carte, să poată lupta în jungla vieții.

Ce să le răspundă Eleni, asculta și privea în altă parte. Niciodată nu călătorise în străinătate, nici nu vorbea vreo limbă străină. Ce să le spună despre cum se scurgea ziua ei? Ar fi putut, desigur, să le vorbească ore-n șir de gardeniile, azaleele și amarilele ei, de ștersul prafului și curățenia din micul lor apartament din centrul Atenei, în cartierul Exarheia. Putea să le spună despre vecinii lor pe care-i auzea limpede de la balcoanele de vizavi vorbind de necazurile lor. Putea să le spună numele pe care le auzea când se strigau unii pe alții, să le vorbească de antenele de televizor care ascundeau în balconul de vest panorama spre Aigaleo, dar completau decorul când apunea soarele, de claxonat, de demonstrații, de nebunul cartierului, de emigranți și de cei mai săraci dintre ei, care scormoneau prin gunoaie. Desigur, putea să le înșire toate astea, dar le știau cu toții prea bine, mereu i-o luau înainte, iar ea tot ce făcea era să dea din cap și să-și piardă rândul la vorbit. De altfel, Stelios le spunea mai bine decât ea, mai sugestiv, cu gesturi și forță de convingere. Era un bărbat chipeș, brunet, înalt, cu gât lung și păr negru creț. Cât despre ochii lui, ah, pentru ochii lui și degetele lui lungi se îndrăgostise de el. Ochii lui verzi, care-l fixau pe cel cu care vorbea, ca și cum l-ar fi fermecat, ca și cum l-ar fi țintuit și i-ar fi zis „spune-mi da“. Și tot „da“ zicea și ea, „da, da“ și dădea din cap. Da, da, știa ce să le spună. Acum, iată, de cum va termina Stelios, o s-aducă vorba de bețivanul care-și făcea veacul prin rotiserie și care venea numai pentru ea. Le va mărturisi ce-i șoptea el: „O să te fac regină“. În fiecare seară îi spunea asta și Eleni era încântată la gândul că avea un admirator. Asta le-ar spune, dar iarăși se temea că vor schimba vorba, fiindcă era de față bărbatul ei, iar el nu înghițea dulcegării dintr-astea. Însă ceva trebuia să spună ca să nu jignească pe careva prin tăcerea ei, ca nimeni să nu se plictisească, ceva care să nu fie nici de natură personală, nici bârfă despre vecini sau despre vreo ofertă de lucru, orice. Și atunci i-o luă înainte bărbatul ei.

O să căutăm de lucru în Germania, spuse privind-o în ochi, nu-i așa? Nu mai putem trăi pe spinarea părinților noștri. Să ne plătească chiria și târguielile la supermarket. Am ajuns la patruzeci de ani și cu ce m-am ales? Ce-am reușit? O s-o luăm de la capăt, nu-i așa?

Singurul lucru pe care-l făcea Eleni era să dea din cap, deși parcă o lovise un fulger, astea erau lucruri de discutat în tihnă între soți, nicidecum în fața străinilor.

Nu-i așa? o întrebă din nou privind-o cu ochii lui verzi, iar ea îngăimă doar „da“.

Chiar a doua zi Stelios postă anunțul pe internet: „Soț și soție caută de lucru în Germania“ și îndată începură să curgă ofertele. Stelios vorbea la telefon și negocia: ce pretenții au ei, ce li se oferă, unde vor locui. Încheie un acord cu o familie de greci care aveau o rotiserie lângă Nürnberg. El făcea planuri pentru viitor, ea tăcea.

O mie două sute de euro pe lună fiecare! Hai, râzi un pic. Iei totul prea în serios. Viața-i o aventură. O călătorie. Nu ziceai tu că vrei să mergi în străinătate? Că timp de treizeci de ani n-ai ieșit din colivia ta? Poftim!

Da, poftim…

Peste două zile, pe 10 iunie, au cumpărat biletele de avion cu bani împrumutați de la vecini, punând zălog bijuteriile din aur ale lui Eleni. Și-au luat rămas-bun de la părinți și și-au făcut cruce. În avion Stelios tot făcea planuri: „O să strângem bani și-o să deschidem propria noastră rotiserie. În Exarheia. Tu vei fi doamna proprietarului, poftim“, iar ea se prefăcea că se bucură.

Au ajuns la Nürnberg la nouă seara, frig, ploaie, dar verdeață peste tot, potop de verdeață.

Rita, soția patronului, o femeie la cincizeci de ani care se ținea bine, originară dintr-un sat de lângă Trikala, le-a dat cheia mansardei de deasupra rotiseriei „Zorbas“. Avea frigider, televizor, mașină de spălat, toaletă.

Bucătărie? întrebă Eleni.

O să mâncați la rotiserie, răspunse Rita. Astea-s șorțurile și bonetele voastre. Mâine la zece începeți lucrul.

Telefon? Internet?

Nu știu, spuse Rita, făcând stânga-mprejur. Trânti ușa tare, mișcând în mod ciudat mâinile. S-au privit nedumeriți, și-au aranjat lucrurile și au adormit îmbrățișați, bine dispuși.

La rotiserie șef era Nikos, iar mâna lui dreaptă, Rita. La spălatul vaselor și pregătirea bucatelor sora lui Nikos cu soțul ei și acum Eleni. La rotiserie fratele lui Nikos și acum Stelios. Sora lui Nikos, Dora, îi arăta lui Eleni treburile pe care le avea de făcut, spunând întruna „Nikos a zis să faci asta“ și o urmărea cum spală și taie salata, cum taie roșiile și pune vasele la spălat. Ilias, fratele lui Nikos, îl urmărea pe Stelios cum frige biftecuri și calamari și cum taie carnea pentru souvlaki, spunând din când în când: „Nu atât, nu așa, uite așa, privește bine, așa“.

Așteptau o pauză să stea de vorbă, să-ntrebe unde exista un telefon cu cartelă, să anunțe rudele. Se făcu de ora două, patronii plecară pentru siestă, se făcu șase, patronii se-ntoarseră, se făcu opt, se făcu zece seara și nicio țigară nu apucă Eleni să tragă între nenumăratele ture ale mașinii de spălat vase. Încetase să înțeleagă ce i se-ntâmplă după primele douăzeci, făcea totul mecanic, voia doar să treacă timpul ca să se termine tura și să afle, în fine, unde exista telefon cu cartelă ca să-și anunțe părinții că sosiseră. Nimeni nu părea să știe să le răspundă.

Pauză? Când facem?

Nu știu, îi răspunse Dora.

Telefon?

Nu știu.

Se făcu unsprezece, erau liberi, urcară în mansarda lor.

Ce-i asta ce pățirăm? Ce speram și ce-am găsit!

Nu știu, Stelios. Parcă s-ar întâmpla altora, nu nouă. Parcă s-ar întâmpla la animale, nu la oameni.

Ți-e foame? Ți-a ajuns ce-am mâncat pe fugă?

Da, mi-e foame. Dar dac-aș mai fi rămas un minut în plus acolo, aș fi-nnebunit, pricepi?

Ce vrei să facem?

Vreau să dorm, să nu mă gândesc.

Așa? Cu hainele pe tine?

Da, răspunse ea, se-ntoarse pe-o parte și adormi pe loc.

A doua zi la zece dimineața, le dădură un aparat de telefon să-i anunțe pe-ai lor, „două minute să vorbiți“, le-au zis. Așa a trecut o lună. În bucătărie exista o ferestruică prin care puteau să vadă ospătarii nemți înalți și să-și amintească faptul că nu erau la închisoare, că se aflau într-o cârciumă unde lumea venea să mănânce și să se bine dispună. Lume, clienți nu văzuseră încă.

Ce ne facem, Eleni?

Nu știu. Am impresia că mă aflu în țara lui nu știu.

Zici să plecăm?

Unde să ne ducem?

Să ne-ntoarcem la Atena, la prietenii noștri, la rudele noastre. În cartierul nostru.

Și cu asta ce vei fi reușit, Stelios? Ce-o să-mi spui pe urmă?

Voi fi reușit să rămân om. Atât. Nu ți se pare de-ajuns?

Da, răspunse Eleni, se-ntoarse pe-o parte și adormi.

Chiar a doua zi au cerut să-l vadă pe patron.

Nu suportați Germania! le spuse cu răutate Nikos. Stelios îl privi mâniat.

Nu, sări Eleni, tu nu suporți Germania, domnule Nikos. Tu! Tu, care exploatezi neputința noastră, acum când o ducem greu. Tu, care ești mai rău decât orice neamț. Tu, care te porți cu oamenii ca și cum ar fi animale. Ca să faci ce? Ca să trăiești în Germania?

Stelios o privi uluit cu frumoșii lui ochi verzi, care păreau prima dată s-o îndemne „spune nu, Eleni. Suntem oameni, nu animale. Așa, spune nu. L-ai învățat pe nu. Acum nu mă mai tem de nimic. Ai reușit“.

Și-au aranjat hainele în valiză, au fost plătiți de bine de rău pentru zilele lucrate și l-au obligat pe chir-Nikos să le achite transportul la Atena. După-amiaza s-au plimbat prin Nürenberg, au admirat clădirile vechi și curățenia ce domnea peste tot, s-au sărutat, s-au îmbrățișat.

Acum o să ai ceva de povestit. Despre prima ta călătorie în străinătate.

Nu numai asta, Stelios, o să spun că nu sunt ca ei. Că suntem încă oameni și suntem împreună. Așa-i?

Da, răspunse Stelios, în timp ce ochii lui spuneau: „ești liberă, Eleni, iar eu te iubesc din nou ca la-nceput“, iar ea îl privea de parcă i-ar fi zis „da, o știu“.

Prezentare și traducere de Elena Lazăr