La sfârșitul unui text care a căpătat ulterior semnificaţia unui bilanţ existenţial, deoarece a fost publicat cu mai puţin de trei luni înainte de fatalul accident de circulaţie, Radu G. Ţeposu se deda unui exerciţiu al imaginaţiei. El își închipuia ce ar face în cazul unei înlesniri materiale exorbitante: „Se înserează în viaţa mea și constat că am avut prea multe ambiţii ca să fiu fericit pe de-a-ntregul. E o trufie să trăiești cu dorinţele încordate la maximum, ca și când ai vrea să prinzi totul, să nu scapi nimic. Până la urmă, nu rămâi decât cu iluziile măcinate de talazul încrâncenării, precum scoicile prefăcute în nisip. Nimic nu justifică eroismul de a purta viaţa pe braţe ca pe-o mireasă. Dacă aș avea bani, mi-aș cumpăra o insulă, ca să scap de ispite” (Iluzia unei insule, în „Formula AS”, nr. 375/1999, p. 5).
Oboseala acumulată, acuzată în mai mai multe rânduri, fusese resimţită cu acuitate înaintea grabnicului sfârșit, când Radu G. Ţeposu spunea că vanitatea ambiţiilor prea mari l-a îndemnat să-și risipească esenţa vieţii. Punând punct „ciufulit” multor treburi pe care nu le-a mai putut termina, el scria astfel despre sine: „În vremea anacreonticilor, i-ar fi plăcut să stea răsturnat pe sofale și să tragă din narghileaua lui Conachi, de va fi fost fumător. Spre sfârșitul veacului ar fi stat în butoi, precum Creangă, privind spre Asia și întărâtând pisicile cu motocei. În timpul sămănătoriștilor ar fi sforăit sub nucul lui Odobac, visând peisaje agreste, cu dobitoace dolofane. Dar asta vrea să spună că este și un leneș, un pierde-vară din stirpea lui Tolstoi, a lui Trofimov și Oblomov” (Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ed. Eminescu, 1993, p. 202).
Într-un interviu se contura astfel un autoportret pus sub semn astral: „Criticul literar născut în zodia «Berbecului» scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din literatură un spectacol al existenţei, alternează ironia cu patetismul, maliţia cu melancolia, are sensibilitate filozofică, e tenace, dar are și accese de dezabuzare, iubește cărţile ca pe niște fiinţe vii, este – cum zice la zodie – mai degrabă talentat, decât deștept…” (Angela Baciu-Moise, Despre cum nu am ratat o literatură grozavă, Junimea, 2015, p. 436). Aici, Radu G. Ţeposu avea dreptate: nu a fost atât de deștept, încât să-și dea seama cât talent avea, el aparţinând grupului de colegi optzeciști cărora perioada postdecembristă nu le-a adus împlinirea pe care ar fi meritat-o, din cauza risipirii lor în gazetărie, în activitate editorială și în alte ocupaţii. Preocupările extraliterare – fie ele și culturale – cărora li s-a dedicat în ultimul deceniu de viaţă mă determină să cred că, dacă ar mai fi trăit, directorul revistei „Cuvântul” nu ar fi revenit temeinic la domeniul criticii, cu toate că scrisese până atunci în jur de 2500 de texte literare, culturale, sociale și politice. La acestea s-au adăugat prefeţe și postfeţe la câteva ediţii, precum și articole pentru Dicționarul scriitorilor români (coord.: Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu). Un proiect neterminat, din cauza dispariţiei premature, îl constituie și Dicționarul amorului.
Având capul plin de felurite planuri, dar fiind lipsit de răbdarea de a aștepta să i se contureze proiectele pe deplin și să le ducă până la capăt, Radu G. Ţeposu nu-și îngăduia răstimpul de a reveni asupra textelor. Un exemplu îl constituie Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, care este alcătuită în partea ei „aplicativă” din cronici de întâmpinare. Cartea nu are o pre-concepţie și i-a fost conturat profilul din mers, miza ei fiind să se demonstreze că există o generaţie ’80 postmodernistă, cu riscul de a fi incluși la cuprins și scriitori care nu au nicio legătură cu paradigma respectivă (abuz pe care îl vor comite și alţi autori de astfel de istorii literare generaţioniste). Pe lângă faptul că nu-și justifică titlul, cartea nu este nici măcar o istorie literară propriu-zisă, care să cuprindă evoluţia literaturii noastre în respectivul fragment de timp decenal. Fiindu-i amânată de câteva ori apariţia editorială, această primă încercare de sinteză asupra optzecismului a văzut lumina tiparului târziu, după aproape un (întunecat) deceniu.
La un moment dat, autorul mărturisește: „Ultima nebunie care îmi va rămâne, probabil, este aceea de a mă crede postmodern. E treaba criticii să mă vindece de ea” (Istoria…, p. 73). Desigur că ideea de a publica o sinteză din partea unui istoric literar omniscient și omnipotent, care să fie mereu atent la structură și la catalogări, este o năzuinţă modernă. Însă modul de abordare, tonul ironic, recursurile autobiografice făcute cu scopul de nu se pierde contactul cu realul și de a se evidenţia năzuinţa interpenetrării textului cu viaţa probează trăsături ale postmodernităţii. De asemenea, trebuie adăugate imediat în aceeași descendenţă ironia, ludicul, autoironia, fervoarea, acuitatea intuiţiei, dublate de o difuză melancolie. Aceste trăsături se regăsesc permanent în toate textele lui Radu G. Ţeposu, nu numai aici.
istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă se încheie cu exprimarea unei modestii jucate. Sub pretextul faptului că întregul său demers a fost doar o modalitate de a ocoli tema pe care și-a impus-o, prin umplerea de pagini, autorul își prezintă scuze faţă de cititori pentru eventuala plictiseală cauzată. Tonul ludic încheie totul, printr-un „cuvânt mic și rotund și ciufulit ca un punct, punctul însuși care, iată, se rostogolește printre rânduri și se zburlește la fraze, oprindu-le să mai înainteze. Punct” (Istoria…, p. 202). Cele trei pagini din Melancolia textului ce se termină prin acest „punct ciufulit” par desprinse dintr-un jurnal, dintr-o scriere egografică alcătuită sub forma unui colaj de reflecţii, citate, teorii și fabulaţii. O astfel de contaminare a demersului critic cu inserţii confesive, lirice și ficţionale, caracteristice postmodernismului, o aflăm încă din cartea Viața și opiniile personajelor, pagini întregi ale acesteia apărând intercalate și în Suferințele tânărului Blecher (o teză de licenţă puţin îmbunătăţită și cosmetizată).
O aceeași inconsecvenţă teoretică se manifestă în eseul interpretativ Viața și opiniile personajelor, unde autorul abandonează unele premise sau le schimbă după necesităţi, ajustându-și metoda pe parcurs. Bunăoară, capitolul teoretizant este de găsit la sfârșitul întreprinderii, el având atât rol de parte conclusivă, cât și de notă explicativă sau de postfaţă în marginea analizelor deja făcute. Ceea ce nu înseamnă că miza eseului este mai puţin interesantă: urmărirea evoluţiei speciei romanești, derivată din eliberarea personajului de sub tutela autorului, și dobândirea autonomiei sale faţă de narator. Treptat, personajul capătă conștiinţă de sine, face introspecţii și „autonarări”, ajungând chiar să se substituie naratorului propriu-zis și chiar autorului. Această ultimă ipostază este cu neputinţă de realizat, Radu G. Ţeposu neglijând starea de fapt că personajul este totuși creat de autor, căruia nu i se poate substitui demiurgic (până și Sărmanul Dionis și-a înghiţit sfârșitul frazei „Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…”). Cu toate acestea, originalul și atrăgătorul eseu Viața și opiniile personajelor rămâne cea mai bună carte a dezinvoltului critic optzecist.
Revenind la textul cu valoare aproape testamentară Iluzia unei insule, pot spune că ambiţiile și ispitele îi fuseseră provocate lui Radu G. Ţeposu de numeroasele proiecte gazetărești și culturale cronofage. Tentaţia insularităţii i-a fost motivată de dorinţa de a se sustrage multiplelor întâmplări din (i)realitatea imediată pentru a se replia asupra lui însuși. Autorul cărţii despre claustratul fără voie Max Blecher („O clipă, am crezut că sufăr de fandacsie, că suferinţele tânărului Blecher, despre care am scris timp de o săptămână, au trecut în pagină, și, de acolo, în corpul meu” – Suferințele tânărului Blecher, Ed. Minerva, 1996, p. 84) simţea că numai izolarea voluntară îl poate scoate dintr-un cerc vicios mundan, deoarece, pe de o parte, îi părea rău că nu avea timp să-și trăiască viaţa la modul oţios, iar pe de altă parte, nu se îndura să renunţe la multiplele proiecte („Odihna prelungită îmi dă nevroze, îmi dă o stare de vinovăţie care îmi alungă tihna cugetării” – „Formula AS”, nr. cit.).
Radu G. Ţeposu a plecat prea devreme, pe un alt drum, acum douăzeci de ani, nutrind cu melancolie iluzia unei insule. Dacă el s-ar fi exilat pe o insulă, așa cum își dorea, ar fi fost suficient să ia cu el cele trei cărţi deja publicate, pe aceea neterminată, plus documentaţia aferentă. Poate că i-ar fi trecut „ultima nebunie” de a se crede postmodern și, în singurătatea robinsoniană, ca un adevărat om modern tentat de ideea progresului, a ordinii și a Cărţii totale, s-ar fi ocupat, așa cum năzuia, cu lucrul la ele. Și la altele. Spirit mobil și pătrunzător, posesor al unui stil plastic și captivant, Radu G. Ţeposu ar fi devenit ceea ce ar fi vrut și ar fi meritat să fie: criticul generaţiei sale.