Lectura ca joc

La prima vedere, recenta carte a Monicăi Pillat pare rezultatul unui pariu neobișnuit, de genul: se poate face literatură numai cu personaje care evoluează într-un mediu rarefiat, se intersectează fără să se întîlnească cu adevărat, căutându-se unul pe altul și fiecare pe sine însuși? Un dirijor sigur pe el, un super-scriitor care este capabil să revadă într-o noapte câteva manuscrise și să indice operația estetică necesară pentru a le face viabile, tăind din țesuturile adipoase, flexând articulațiile rigide și înviorând carnea flască a unor texte oarecari, convoacă la el un număr de „clienți” și-i lasă să se prezinte. El este „croitorul de cărți”, eroul acestui volum de proză întrucâtva neobișnuit (dacă mai există vreun neobișnuit care să nu fi fost încercat până acum) căruia Ioana Pârvulescu îi prezintă ideea de bază ca fiind aceea că oricine „poate deveni un personaj, viața ni se poate transforma pe neașteptate în ficțiune, iar revenirea deplină la ce-am fost nu mai este posibilă”. De fapt, nu numai „oricine”, ci chiar autorul poate fi și este un personaj, nu ca la Borges, ci ca la atâția optzeciști și așa cum îl prezenta Simona Popescu acum câțiva ani într-o carte dedicată special „autorului, un personaj”, dar care a fost prea puțin discutată atunci.

Cartea Monicăi Pillat cuprinde un triptic în care fiecare parte dezvoltă lucrurile dintr-o altă perspectivă: în prima parte, Deghizări, suntem suprinși spionând camera lui Claudiu Van în calitatea noastră de cititori reali, pătrunzând fără s-o fi căutat în dormitorul „croitorului” care… doarme. Prima frază chiar este a autorului, din exteriorul textului însă, stabilind o a doua cale de comunicare cu cititorul, nu „prin carte”, ci plasându-l chiar în interiorul cărții: „Cititorul se miră văzând că personajul principal dormea, chiar de la prima filă”. Cititorul nu află numai că cineva dormea când intră, nepoftit și fără s-o fi dorit, în acest microcosm, ci și că acel cineva era „personajul principal”, dar și că acest cititor „se miră”: este acest cititor o dedublare a noastră, a cititorului real, un fluid care a fost sustras din noi atât cât să fie introdus în cameră și care revine apoi la corpul care l-a creat, sau o dedublare a „personajului principal” care doarme, dar poate fi conștient de faptul că doarme? Mai multă viață degajă obiectele din jurul personajului adormit: în primul rând dezordinea lucrurilor însăși, care sugerează o acțiune abia întreruptă, care mai păstrează parcă o latență a impulsurilor, „haine scoase parcă în grabă”, „teancuri de hârtii și de dosare”, „un fotel brun” și o masă scundă pe care veghea o bufniță de lemn, alături de o scrumieră „cu resturi de țigări” și o tabletă; pe pereți, rafturi cu cărți de-a valma, într-o nișă o chiuvetă cu farfurii murdare etc. Pe scurt, un tablou „de gen” care ne introduce în lumea unui personaj neobișnuit, din care aflăm indirect tot ce se poate vedea din exterior doar prin simpla inspecție a cadrului material în care cititorul este introdus pur și simplu. Autorul nu ne spune nimic, el nu este autorul omniscient al prozei „realiste”, ci doar un notar care consemnează tabloul detaliilor, ne face doar să vedem ceea ce se poate vedea, din afară sau „de sus”, și abia în finalul tabloului intervine pentru a introduce o observație pe care o atribuie cititorului: harababura din odaie are pentru cititorul-personaj „un farmec straniu” care-l face să mai rămână. Chiar atunci, sună telefonul mobil și la întrebarea celui care apelează dacă el este Claudiu Van, „croitorul de cărți” răspunde cu o artificialitate asortată întregului tablou: „Desigur”.

Nu vom avea, în cele trei părți ale cărții, prea multe ocazii să căutăm explicații și răspunsuri pentru că tehnica acestor filme aparent discontinui nu le prevede: ele se vor coagula spre sfârșit, după ce ne vom fi acomodat oarecum cu procedeul de a fi implicați treptat în acest joc al unor fragmente luminate ulterior, treptat, prin intruziuni la fel de neanunțate și neexplicate decât undeva, în aluzii care se lămuresc pe parcurs. De fapt, cred (pentru că și cronicarul nu poate decât să devină un fel de personaj al cărții precum celelalte) că intenția autoarei este să cuprindă în fiecare detaliu semnificații sau măcar elemente care, cumulate, devin semnificative. După ce citești cartea, ești obligat să revii și să reașezi piesele pe tabla de șah, căci oamenii, întâmplările, chiar și numele pot avea astfel de semnificații: Onir, Sebastian Onir care este „croitorul de cărți” și de fapt autorul acestei cărți la care visa din copilărie, este însăși reprezentarea visului – asta e relativ simplu, dacă e așa. Dar Claudiu Van, care e prima sa ipostază sub care îl cunoaștem, poate veni de la van ca prescurtare a lui vanguard, „avangardă”, căci Monica Pillat este profesoară de literatură engleză și americană, iar investigația poate merge mai departe pentru că tot el, „croitorul de cărți” care știa să recomande altora operații estetice pentru reparația unor texte, suferea de plictiseală și „pândea ivirea unei întâlniri senzaționale care să-l scoată din rutina somnolenței”. Împotriva rutinei lansează (pe internet!) îndemnul „Haideți să fim imprevizibili!” la care primește un singur like, semnat cu alt nume cu diverse semnificații, Flavia Cus (între care „blestem” cuss), care îl intrigă și-l cheamă la o întâlnire unde Van se duce aproape în pofida voinței lui: „iată-mă agățat, exclamă el, neplăcut surprins”. Și într-adevăr este prins în mrejele străinei care îi lasă un manuscris pe care însă nu vrea să-l publice: n-o interesează. O posibilă explicație a tuturor transformărilor prin care trec personajele, fiecare din ele avatar al altor și altor întrupări, al altor experiențe vine spre sfârșit, când Marina îi spune arhitectului care va restaura castelul: „Este ciudat că tocmai dumneavoastră vă puneți o asemenea întrebare. Prezentul se hrănește din restaurări, cum e și cea de aici. Nu ați văzut vietăți marine care se-ascund în ghiocuri goale, ca să-și înșele prădătorii?”

Pentru a-și verifica intențiile, Sebastian Onir invită la o discuție o serie de personaje întâlnite etc., șapte – nu șase ca în piesa lui Pirandello – care se prezintă pe rând în una dintre ipostazele asumate, în funcție de împrejurări, dar toate sub influența unei întâlniri cu scriitorul: un compozitor care lucrează la un concert inspirat de una din cărțile lui Onir, altul care a devenit colecționar de vinuri după ce a citit nuvela Comorile din pivnița mătușii, o desenatoare care i-a realizat coperta uneia dintre cărți, o cerșetoare care îl știe de când era copil și ea vânzătoare de dulciuri etc. Toți au fost tentați de promisiunea de a fi puși într-un text, într-o ficțiune, pentru că ceva s-a frânt în existența lor: compozitorul nu are o orchestră care să-i interpreteze muzica, colecționarul de vinuri a pierdut pe cineva drag, un preot este cuprins uneori de îndoială, unei artizane de bijuterii și abajururi nu-i mai merge comerțul, toți sunt scoși din obișnuințele lor de o traumă, iar în felul în care răspund, scriitorul recunoaște „replici și parafraze din scrierile proprii”. Toți vor deci să evadeze, și faptul că toți recunosc a-l fi citit pe Onir este mai mult decât semnificativ, este o mărturisire. De altfel, la întrebarea ce titlu va avea cartea în care scriitorul îi va pune, el răspunde cu tâlc: De-a v-ați ascunselea. E un joc din care nu poți ieși, le spune el ca un demiurg: „E prea târziu ca să mai renunțe cineva. Sunteți deja ai mei. V-am prins în carte!” Simbol al dorinței de a ieși din sine, de a-și câștiga o altă identitate deși fără a se schimba cu totul, intrarea „într-o carte” reprezintă poate experiența existențială pe care o produce fiecare lectură demnă de acest nume. Cărțile lui Onir nu seamănă nici una cu alta așa cum oceanul literaturii ne oferă mai multe fațete și posibilități decât putem noi asuma într-o viață, iar avatarurile personajelor care se înscriu în această experiență – cele riscante din castelul fermecat unde-i mută croitorul de cărți – sunt avertizări că lectura, ca orice activitate umană, are părți benefice și altele periculoase: deși nu poți ieși din joc, ai totuși posibilitatea de a alege cu ce „cărți” îți faci jocul. În pofida vârtejului înșelător de posibilități care ți se deschid la prima vedere, traseul epic al cărții însumează, din fragmente divers colorate, o parabolă destul de evidentă care ne verifică experiența și ne consolidează încrederea în valorile lecturii și în posibilitatea noastră de a le alege. Disimulată sub, sau într-o explozie lirică a multiplelor ipostaze pe care le asumăm implicit în actul unei lecturi participative, cartea (poemul?) Monicăi Pillat reprezintă cred și momentul de „joc” al universitarului „cu tenul alb de nordic” de sub pielea lui Mihnea Fardopol.